Am fost foarte încântată când am prezentat cartea aceasta în sezonul 22, nu doar pentru că este o carte care ne dă mult de gândit, ci și pentru că ea ne-a oferit ocazia – pe care vrem să v-o oferim și vouă – de a ne gândi la cei care ne-au format modul de gândire sau ne-au influențat viața în bine, fie prin cărțile pe care le-au scris, fie prin interacțiunile noastre directe cu ei.
Astăzi vă aduc în atenție volumul Cu sufletul rămas în viață de Philip Yancey, subintitulat: Treisprezece mentori improbabili care m-au ajutat să rămân credincios în pofida Bisericii.
Orice scriitor are o temă predominantă, un făgaș pe care își adulmecă și-și urmărește ideea până la sursă, scrie Philip Yancey în introducerea cărții. Dacă ar trebui să-mi definesc propria temă, aș spune că e aceea a unui om cu șansa de a fi sfârșit, totuși, în brațele iubitoare ale lui Dumnezeu, fie și după experiența nefastă a propriei biserici. Am trecut, e drept, printr-o perioadă de refuz față de biserică și față de Dumnezeu, un soi de convertire inversă în măsură să-mi dea, pentru o vreme, senzația unei anume eliberări. N-am devenit, cu toate acestea, ateu, refugiindu-mă din calea bisericii, cât unul dintre fervenții ei susținători. Ce m-a ajutat să-mi răscumpăr credința personală din mâinile unei manifestări religioase vătămătoare?
Personalitățile prezente în această carte se vor a fi exponente ale tuturor celor de la care am avut ceva de învățat și care îmi țin pe mai departe spiritul treaz, arată Yancey. Vocile lor răzbat deopotrivă din Japonia, Olanda, Rusia, India, Anglia și Statele Unite. Nu toți acești oameni sunt creștini în sensul ortodox al cuvântului, iar unul dintre ei, Mahatma Gandhi, a decis, bunăoară, să rămână străin acestei credințe. Niciunul n-a rămas însă neschimbat în urma întâlnirii cu Isus. Pe jumătate dintre ei i-am cunoscut și intervievat personal, legând, în anumite cazuri, prietenii de o viață. Pe ceilalți îi știu indirect, prin intermediul scrierilor pe care le-au lăsat după ei. Ciudat e că tocmai aceia care se situează mai departe de creștinismul ortodox – Gandhi, Tolstoi, Dostoievski, Endo – m-au ajutat să-mi înțeleg cel mai bine credința, limpezindu-mi-o dintr-o perspectivă pe care n-o avusesem în vedere.
Din acest motiv, fiecare capitol al cărții caută să afle, în ultimă instanță, ce schimbări a produs modul lor de gândire în viața lui. Printre acești 13 mentori improbabili se numără atât nume celebre, ca Martin Luther King, Jr sau Mahatma Gandhi, autori pe care îi cunoaștem și ale căror cărți le-am prezentat și noi în emisiunile noastre, cum ar fi Dr. Paul Brand sau G.K. Chesterton, dar și nume mai puțin cunoscute la noi, ale unor scriitori sau chiar medici.
Am ales fiecare dintre noi câte doi dintre mentorii lui Yancey, ale căror scrieri sunt traduse în limba română și care ne sunt cât de cât familiari sau pe care aveți ocazia să-i descoperiți astfel dacă nu ați auzit niciodată de ei. Apoi am povestit din experiența noastră, despre câțiva mentori pe care i-am descoperit și noi mai ales prin intermediul lecturii.
În acest articol voi include doar alegerile mele, urmând să vă las pe voi să ascultați întreaga noastră discuție aici:
Autorii pe care i-am ales eu dintre cei 13 mentori improbabili ai lui Philip Yancey, descriși în cartea Cu sufletul rămas în viață sunt mult mai puțin cunoscuți în spațiul românesc.
Primul dintre ei este unul dintre cei despre care Philip Yancey spunea că l-a ajutat să-și înțeleagă cel mai bine credința, în ciuda faptului că se află destul de departe de creștinismul ortodox (nu în sens denominațional, ci în sensul de drept, corect din punct de vedere dogmatic).
Este vorba despre Shusaku Endo, un scriitor japonez care a trăit între 1923-1996 și care a scris, printre altele, romanele Tăcere, Scandalul, Samuraiul și Un idiot minunat, pentru a le menționa doar pe cele traduse în limba română.
Romanul Tăcere a fost ecranizat în 2016 în regia lui Martin Scorsese, avându-i în rolurile principale pe Andrew Garfield, Adam Driver și Liam Neeson și a fost proiectat și în cinematografele noastre, deci poate ați avut ocazia să-l vedeți.
Eu nu am îndrăznit să văd acest film, pentru că citisem cartea în timp ce eram la Master și mi s-a părut atât de tulburătoare, fiind scrisă într-un mod atât de viu, încât nu am vrut să văd și filmul. Și m-am temut și de distorsionarea mesajului pe care orice adaptare inevitabil o produce. Dar am ținut să descoperiți și voi romanul lui Shusaku Endo, pentru că lansează niște întrebări grele, pe care cred că e important să ni le punem.
Pentru cei cărora nu le e familiar nici numele lui Shusaku Endo, nici filmul lui Scorsese, vă vom oferi câteva informații lămuritoare. Mai întâi, despre situația creștinismului în Japonia și Shusaku Endo însuși.
Francis Xavier, unul dintre primii șapte iezuiți portughezi care a ajuns în Japonia, a sosit în arhipelag în 1549 și a petrecut doi ani întemeind o biserică. De-a lungul unei generații, numărul creștinilor a crescut la trei sute de mii.
Spre sfârșitul secolului, însă, suspiciunea shogunilor față de străini, accentuată de divergențele dintre creștini, a dus la o schimbare a politicii și, în final, la persecuție.
Tăblița fumie – un portret din bronz al lui Isus ori al Madonei cu pruncul, într-un cadru de lemn – a devenit testul ultim al credinței. Japonezii care au acceptat să calce peste fumie erau declarați creștini apostați și erau eliberați.
Tăblița fumie îl obseda pe Shusaku Endo. „Aș fi călcat, oare, pe ea?” se întreba. Ce simțeau oamenii aceia în timp ce se lepădau de credință? Ce fel de oameni erau?
Endo a jurat să spună povestea apostaților – iar prin romane ca Tăcere și Samuraiul, și-a respectat jurământul.
Mama lui Shusaku Endo era catolică, iar pentru a-i face plăcere mamei sale, Endo s-a supus și el botezului. Dar o făcuse, oare, la modul sincer? Era, oare, imaginea inversă a unui kakure (creștin care se ascunde): era el un creștin care se manifesta ca atare prin cele exterioare, iar în secret Îl trăda pe Hristos?
„Am devenit catolic împotriva voinței mele”, a decis el mai târziu, asemănându-și credința cu o căsătorie aranjată, un mariaj forțat cu o soție aleasă de mama sa.
Sentimentul de rușine, înstrăinare și inferioritate mi-au definit adolescența, scrie Yancey. La fel ca Endo, am crescut cu sentimentul unui paria. Endo a învățat, la fel ca mine, că există o mulțime de căi prin care creștinii își pot trăda credința. Unii renunță public la ea. Alții, mai subtil, trăiesc într-un mod prin care o contrazic.
Romanul Tăcere este considerat capodopera lui Endo. Acest roman urmărește destinul unui preot portughez, Rodrigues într-o misiune periculoasă în Japonia. La sediul iezuiților ajunge vorba că cel mai faimos misionar din Japonia, părintele Ferreira, s-a lepădat de credință. Rodrigues pleacă în Japonia pentru a afla singur adevărul. Toate acestea se bazează pe figuri și evenimente istorice din 1635.
Spre groaza lui, Rodrigues află că, într-adevăr, marele misionar Ferreira s-a lepădat de credință, după numai cinci ore în care stătuse agățat cu capul în jos. Ferreira îl îndeamnă și pe Rodrigues să calce pe tăblița fumie. E doar un simbol, un act exterior. Nu trebuie să creadă în ceea ce face. Va salva atâtea vieți… (pentru că lui Rodrigues i se promitea că vor scăpa cu viață și alți creștini, dacă el se lepăda, iar dacă nu, cu toții își pierdeau viața) Și astfel, în cele din urmă, preotul Rodrigues își pierde credința din iubire față de ceilalți. „…atunci, Hristosul de bronz îi șopti preotului: Poți să calci! Poți să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poți să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni și mi-am dus crucea că să împărtășesc durerea voastră” scrie Shusaku Endo într-un pasaj-cheie din roman, care pe mine m-a marcat.
Celor scandalizați de aparenta apostazie a personajelor Ferreira și Rodrigues, Endo le arată doi mari fondatori ai Bisericii creștine: Petru s-a lepădat de Hristos de trei ori, Pavel a condus prima acțiune de persecuție a creștinilor. Dacă harul nu i-ar fi cuprins pe aceștia doi, Biserica nu s-ar fi ridicat, poate, niciodată, scrie Philip Yancey.
Isus Însuși a știut ce înseamnă să fie respins. Mai mult, viața lui Isus este definită prin respingere. În momentul în care Isus avea cea mai mare nevoie, ucenicii au dispărut în noapte. Cel mai curajos dintre toți, Petru, a fost cel care s-a jurat și s-a lepădat de trei ori de El înainte de cântatul cocoșilor. Pentru trădători a murit Isus.
Ce ironie, scrie Yancey, ca un japonez respins de creștinii occidentali să mi-L prezinte pe acest Isus. Am început să-l citesc pe Shusaku Endo fiind în căutarea Robului aflat în suferință, care a înțeles ce înseamnă să fii respins la fel de toți care au trăit vreodată pe suprafața pământului.
O altă ironie a sorții este că fixația de-o viață a lui Endo asupra respingerii și înstrăinării i-a adus succesul și recunoașterea în cercurile mai largi ale culturii.
Într-o țară unde creștinii încă nu depășesc un procent din populație, pare un lucru remarcabil faptul că principalele lucrări ale lui Endo au ajuns pe listele celor mai bine vândute cărți, fiindcă niciun alt romancier modern nu a abordat la modul atât de exclusiv teme fățiș creștine.
Endo vorbește despre persoana lăuntrică, unde sunt îngropate sentimentele de rușine și respingere pe care japonezul de rând trebuie să le îndure într-o cultură care cinstește comportamentul adecvat și cuviincios, negreșit politicos și bine-crescut în exterior. Întrebați orice japonez care este diferența dintre honne, respectiv ceea ce are loc înăuntru, și tatemae, ceea ce văd ceilalți din afară, și va da din cap în chip de încuviințare.
Shusaku Endo crede despre creștinism că nu a reușit să aibă un impact major în Japonia din pricină că japonezii nu au auzit decât o variantă a poveștii. Au auzit despre frumusețe și maiestate: turiștii japonezi vizitează catedralele din Chartres și Westminster și înregistrează cu aparatele lor digitale de filmat imagini ale acelei glorii; corurile și orchestrele japoneze interpretează capodoperele lui Handel și Bach. Dar japonezii nu reușesc să perceapă un alt mesaj: despre un Dumnezeu care „S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob”; despre un Fiu al lui Dumnezeu care a plâns, ca un neajutorat, când S-a apropiat de Ierusalim.
În călătoriile mele în Japonia, scrie Yancey, mulți mi-au vorbit despre tații lor autoritari care nu își cer niciodată iertare, care rămân distanți emoțional și nu arată nimic asemănător dragostei ori milosteniei, care critică mult și încurajează puțin.
Pentru ca religia creștină să prezinte vreo atracție pentru japonezi, conchide Endo, se cuvine accentuată, în schimb, dragostea maternă a lui Dumnezeu, dragostea care iartă greșelile, leagă rănile și îi atrage pe ceilalți către Sine.
Pentru Endo, ceea ce i-a impresionat cu adevărat pe ucenici a fost momentul în care și-au dat seama că Hristos încă îi iubește chiar și după ce Îl trădaseră. A te dovedi imperfect nu era o noutate; a te dovedi imperfect și totuși iubit – acesta era un lucru nou.
„A te dovedi imperfect și totuși iubit” este și laitmotivul vieții următorului mentor menționat de Philip Yancey în cartea Cu sufletul rămas în viață, și anume, Henri Nouwen. Noi am prezentat într-un episod trecut cartea sa Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, episod pe care îl găsiți aici, iar celelalte detalii biografice pe care le-am aflat din cartea lui Yancey vă las să le descoperiți ascultând episodul dedicat ei.
La finalul cărții Cu sufletul rămas în viață Philip Yancey ne îndeamnă: Faceți o listă cu oamenii care v-au călăuzit viața spre bine și încercați să aflați de ce.
Eu aș începe prin a-l menționa pe Philip Yancey însuși. Cărțile lui au însemnat pentru mine o imensă lărgire a orizonturilor cu privire la credință și la manifestările ei în diverse confesiuni creștine și descoperirea multor autori sau opere, de care poate că altfel nu aș fi aflat sau aș fi aflat mult mai târziu. Datorită lui i-am descoperit pe Sf. Augustin, pe Thomas à Kempis, Fr. Laurențiu al Învierii, Viktor Frankl, Henri Nouwen, pentru a da doar câteva nume.
Înaintea lui însă, foarte mult m-au marcat două scriitoare. Pe ambele le-am descoperit datorită unor prietene, așa că importanța lor în viața mea e dublată și de acest aspect. O să încep cu cea mai în vârstă dintre ele, și anume, Elisabeth Elliot. Am primit cartea ei, Pasiune și puritate de ziua mea în 2009 de la prietena mea Silvia, v-am mai povestit pe larg despre carte și impactul ei într-un episod anterior în care prezentam cartea Cu dragoste de Valerie Elliot-Shepard.
Cealaltă autoare care a avut un impact similar a fost Leslie Ludy, a cărei carte Feminitate pusă deoparte am primit-o cadou tot de ziua mea, chiar de la prietena și coechipiera mea, Irina Enache.
Aceste două femei au în comun seriozitatea cu care abordează viața de credință până în cele mai mărunte detalii. Leslie Ludy, mai ales, accentuează importanța modului în care ne îmbrăcăm, a ce alegem să citim sau să vizionăm, îndemnând practic la o delimitare foarte clară de modelele lumești, ale societății în care trăim. Pentru mine ca tânără au avut un impact foarte mare, m-au ajutat să mă auto-evaluez și să fiu mai conștientă de ce valori trebuie să urmăresc în calitate de creștin, atât în relațiile cu sexul opus, dar și la modul în care îmi petrec timpul sau ce aleg să port. De asemenea, ambele subliniază foarte mult importanța studierii Cuvântului lui Dumnezeu și a căutării călăuzirii din partea lui Dumnezeu.
Descoperă despre cine a ales Irina Enache să vorbimd in cartea lui Philip Yancey, Cu sufletul rămas în viață, ascultând episodul integral aici:
Alte cărți de Philip Yancey:
„Isus pe care nu L-am cunoscut“
„Biblia pe care a citit-o Isus“
„În criză de har – Ce se mai aude cu vestea cea bună?”
„Unde este Dumnezeu când sufăr?“
„Întrebarea care nu dispare niciodată – de ce?”
„Rugăciunea“ – partea I, partea a II-a, partea a III-a
„În căutarea Dumnezeului nevăzut“
„Dezamăgit de Dumnezeu” de Philip Yancey (din seria Recomandările prietenilor)
„O făptură atât de minunată“ de Philip Yancey şi Dr. Paul Brand
„Creaţi după chipul Său“ de Philip Yancey şi Dr. Paul Brand
„Darul durerii” de Dr. Paul Brand și Philip Yancey
CARTEA E O VIAȚĂ 