Părinții Bisericii #24 – Augustin


În cele 24 de săptămâni de până acum, am aflat frânturi din viața unor mari Părinți ai Bisericii. I-am descoperit pe cei care erau în viață în perioada Apostolilor și chiar au fost ucenici ai Evanghelistului Ioan, apoi pe primii teologi, apologeți și filozofi creștini, pe cei care și-au desfășurat activitatea sub persecuție și de cele mai multe ori și-au sfârșit-o prin martiriu, apoi pe cei care au văzut zorii creștinismului ca religie oficială a Imperiului. Când au apărut ereziile, i-am văzut pe cei care au stat în calea lor, marii apărători ai credinței, participanți la cele mai importante concilii ecumenice. Am descoperit atât figuri marcante care au jucat rol și în viața politică și socială, pe lângă cea bisericească, cât și părinți care s-au retras într-o viață ascetică sau în mănăstiri, pentru a păstra acolo credința cea dreaptă atunci când creștinismul maselor devenea prea diluat. Evident, lista nu este exhaustivă, iar informațiile prezentate atât de pe scurt sunt doar un grăunte de nisip pe o plajă întinsă. Însă sper că v-am stârnit interesul de a descoperi tot mai mult din această „plajă”, pentru că merită!

Părinții Bisericii ne învață cum să abordăm cultura în care trăim, cum să discernem ce e bun din ea și în special cum să intrăm în dialog cu ea. Ne învață cum să cunoaștem și să apărăm credința cea adevărată, și le suntem profund recunoscători pentru lupta pe care au dus-o pentru a păstra integritatea doctrinei și practicilor creștine. Ei ne sunt model de viețuire atât în vremuri de persecuție, cât și în perioade de pace. De la ei învățăm că a fi un bun cărturar merge mână în mână cu a avea grijă de cei defavorizați și bolnavi. Și mai presus de toate, că Isus Hristos merită urmat până la moarte, iar fascinația pentru lucrarea Sa mântuitoare, creația Sa, merită o dedicare de o viață.

Pentru ultimul articol din serie, l-am ales pe nimeni altul decât Fericitul Augustin.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #24 – Augustin”

Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul


Sf. Ioan Damaschinul este considerat ultimul părinte bisericesc. S-a născut la Damasc (Siria), în jurul anului 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor. Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul. De aceea, Ioan Damaschinul a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul.

Unele expresii ale lucrărilor sale și unele titluri ale manuscriselor ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele mai înalte”, după cum consemnează Martin Jugie în „La vie de saint Jean Damascen”, 1924.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul”

Părinții Bisericii #22 – Ieronim


Eusebius Hieronymus Sophronius (347 – 420), cunoscut sub numele de Ieronim, devenea, la nici 35 de ani, unul dintre cei mai importanți erudiți creștini la acea vreme. Versiunea latină a Bibliei, la care a lucrat peste 30 de ani, va deveni traducerea standard pentru Vestul Europei mai bine de un mileniu.


Continuă lectura „Părinții Bisericii #22 – Ieronim”

Părinții Bisericii #21 – Ciprian al Cartaginei


Ciprian a fost primul mare Părinte vestic al Bisericii. Orașul său, Cartagina, era cel mai mare oraș din partea apuseană a Imperiului Roman, cu excepția Romei însăși. Ciprian a avut multe de învățat de la predecesorul său, Tertulian, care a ajuns, din păcate, controversat, datorită asocierii sale cu schismaticii montaniști, mai târziu devenind el însuși fondatorul unei alte mișcări schismatice, ai cărei adepți se numeau tertulianiști. Viața lui Ciprian, însă, a rămas nepătată de asemenea erori. S-a dovedit a fi un lider înțelept și moderat al unei biserici aprig persecutate.

Sfântul Ciprian, după numele său latinesc Thascius Caecilius Cyprianus, s-a născut în jurul anului 200 și a murit ca mucenic la 14 septembrie 258. A avut mai întâi o carieră de retor în Cartagina. A profesat retorica mulți ani înainte de a se converti la creștinism la o vârstă matură. A fost episcop de Cartagina în timpul persecuției lui Valerian. După Sfântul Augustin, el este unul din cei mai importanți mărturisitori ai Bisericii din Africa de Nord în primele secole ale creștinismului.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #21 – Ciprian al Cartaginei”

Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului


După cum am putut vedea până acum, secolul al IV-lea a fost marcat deopotrivă de confruntări între credința cea dreaptă și erezii, dar și de apariția unor cunoscători și apărători curajoși și elocvenți ai adevărului revelat. Cele două ramuri ale Bisericii, cea răsăriteană și cea apuseană, comunicau „în duh și în adevăr”, iar această unitate le-a ajutat să depășească mai ușor încercările din interiorul sau din exteriorul lor. Într-un astfel de secol, patriarhul Alexandriei, Atanasie cel Mare, a găsit în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi eretici. De asemenea, Ieronim, autorul traducerii latine a Sfintei Scripturi, Vulgata, cerceta cu multă atenție bogăția spirituală a Răsăritului creștin, din operele din Antiohia, Egipt sau Palestina. Tot atunci, Ioan Casian pleca din zona Dobrogei de azi, ajungând în vestul Europei și legându-și numele de începuturile organizării monahismului occidental. Tot în acest secol, Rufin de Aquileia a tradus în limba latină scrieri importante ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazianz.

Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Ambrozie al Milanului (339 – 397). La modelarea caracterului său distins, moral și armonios au contribuit de asemenea studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, dar responsablilitățile sale de guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului. De altfel, ca guvernator, Ambrozie a încercat să calmeze spiritele, pentru ca biserica din Milan să aleagă în mod pașnic un nou episcop, în anul 374. Episcopul de dinainte fusese arian, iar trinitarienii și doreau să readucă aproape cu forța Milanul la dreapta credință. Deși nu era prieten al arienilor, totuși, era atât de bine văzut ca guvernator, încât ambele tabere îl simpatizau. Așa că, spre uimirea sa, după discursul ținut cu această ocazie, ambele tabere au strigat că îl vor pe guvernatorul Ambrozie ca episcop. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului”
%d blogeri au apreciat: