Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului


După cum am putut vedea până acum, secolul al IV-lea a fost marcat deopotrivă de confruntări între credința cea dreaptă și erezii, dar și de apariția unor cunoscători și apărători curajoși și elocvenți ai adevărului revelat. Cele două ramuri ale Bisericii, cea răsăriteană și cea apuseană, comunicau „în duh și în adevăr”, iar această unitate le-a ajutat să depășească mai ușor încercările din interiorul sau din exteriorul lor. Într-un astfel de secol, patriarhul Alexandriei, Atanasie cel Mare, a găsit în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi eretici. De asemenea, Ieronim, autorul traducerii latine a Sfintei Scripturi, Vulgata, cerceta cu multă atenție bogăția spirituală a Răsăritului creștin, din operele din Antiohia, Egipt sau Palestina. Tot atunci, Ioan Casian pleca din zona Dobrogei de azi, ajungând în vestul Europei și legându-și numele de începuturile organizării monahismului occidental. Tot în acest secol, Rufin de Aquileia a tradus în limba latină scrieri importante ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazianz.

Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Ambrozie al Milanului (339 – 397). La modelarea caracterului său distins, moral și armonios au contribuit de asemenea studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, dar responsablilitățile sale de guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului. De altfel, ca guvernator, Ambrozie a încercat să calmeze spiritele, pentru ca biserica din Milan să aleagă în mod pașnic un nou episcop, în anul 374. Episcopul de dinainte fusese arian, iar trinitarienii și doreau să readucă aproape cu forța Milanul la dreapta credință. Deși nu era prieten al arienilor, totuși, era atât de bine văzut ca guvernator, încât ambele tabere îl simpatizau. Așa că, spre uimirea sa, după discursul ținut cu această ocazie, ambele tabere au strigat că îl vor pe guvernatorul Ambrozie ca episcop. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului”

Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian


Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)

Părinții Bisericii #18 – Ioan Hrisostom


Nu ați auzit de Hrisostom, cel cu Gură de Aur – cum, de fiecare dată când predica, biserica era plină până la refuz de ascultători atenți? Și acolo, stând în picioare și ridicându-și mâinile sfinte, el spunea Cuvântul lui Dumnezeu în duh și adevăr, cu o maiestuozitate fără egal. Oamenii se înghesuiau să audă fiecare cuvințel, spărgând tăcerea cu aplauze și bătând din picioare, ca mai apoi să cadă din nou în tăcere, vrăjiți de puternicul orator, și din nou să se ridice în picioare entuziasmați, bătând din palme și strigând de bucurie. În zilele sale, numeroși erau cei convertiți. Dumnezeu era glorificat, căci păcătoșii erau mântuiți.

Iată nobilul tribut adus de C.H Spurgeon, el însuși supranumit „prințul predicatorilor”, acestui mare părinte al Bisericii – Ioan Gură de Aur.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #18 – Ioan Hrisostom”

Părinții Bisericii #17 – Chiril al Alexandriei


Strălucirea iubirii este în noi chipul Mântuitorului Hristos. – Chiril al Alexandriei

Despre viața lui Chiril de dinainte de anul 412, când ajunge Patriarh al Alexandriei, ca urmaș al unchiului său Teofil, se știe prea puțin. Se pare că s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, a avut parte de o educație bună în retorică, gramatică, dar și studii biblice, cunoscând opera scriitorilor Bisericii Alexandriei, dar și a lui Origen sau Eusebiu de Cezareea. A preluat patriarhatul unui oraș cosmopolit, centru economic și cultural, însă în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente. Chiril s-a remarcat, însă, prin multe opere de tâlcuire a cărților Sfintei Scripturi și de apărare a credinței împotriva arianismului – care continua să aibă adepți și în vremea lui, și a nestorianismului.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #17 – Chiril al Alexandriei”

Părinții Bisericii #16 – Chiril al Ierusalimului


Distrus de către romani în timpul celor două războaie din 66-70 și 132-135, Ierusalimul a reușit, în cel de-al patrulea secol, să își recapete poziția apostolică de centru puternic al creștinismului. Acest fapt a marcat drumul către recunoașterea Ierusalimului drept una dintre cele cinci Biserici „patriarhale” recunoscute, pe lângă Alexandria, Antiohia, Constantinopol și Roma. Chiril se remarcă printre liderii Bisericii din Ierusalim. A influențat întreaga Biserică prin Catehezele sale, o expunere aproape completă a învățăturilor dogmatice ale Bisericii – de la Creație până la A doua venire, despre păcat, pocăință, botez și credință, precum și crezul apostolic – rezumatul întregii învățături creștine, acestea fiind adresate catehumenilor, celor ce se pregăteau pentru botez. Deși catehezele au fost scrise într-o formă mai degrabă populară decât științifică, ele au fost alcătuite cu mare grijă pentru catehumeni, fiind accesibile și practice, prezentând învățăturile în mod gradat, pentru o aprofundare treptată a acestora. 

Continuă lectura „Părinții Bisericii #16 – Chiril al Ierusalimului”