Într-o zi, Dostoievski a lăsat să-i scape această enigmatică observație: „Frumusețea va salva lumea”. Ce înseamnă asta? Multă vreme am gândit că astea erau numai cuvinte. Cum era posibil? Când oare, în tot cursul sângeroasei noastre istorii, frumusețea a salvat pe cineva de ceva? Da, a înnobilat, a exaltat. Dar cine a fost salvat?
Asta se întreba Aleksandr Soljenițîn în discursul său de acceptare a Premiului Nobel, în 1970 – O întrebare cu atât mai actuală acum, când parcă suntem din ce în ce mai mult înconjurați de urâțenie, de lipsă de sens, când realitatea este deconstruită și redusă la nivelul utilitarismului și al eficienței. Am ajuns să considerăm că frumusețea este subiectivă doar pentru că lumea spune că este așa, numind urâtul „frumos”. Credem că aceasta este realitatea, însă, îndepărtându-ne de frumos, am ajuns să nu o mai înțelegem și, de fapt, să nu mai înțelegem ce înseamnă să fii om. Frumusețea conține ordine, structură, ierarhie, adevăr, bine și uimire, iar lumea de astăzi le respinge pe toate. Mai are, oare, rost o discuție despre frumusețe în epoca noastră secularizată și desacralizată?
Este o perioadă fără seamăn pentru cei ce admiră operele unor autori precum C.S. Lewis sau J.R.R Tolkien. Domeniul studierii lor înflorește și sunt din ce în ce mai mulți creștini de toate confesiunile și tradițiile care pătrund în mediul academic și le abordează opera din diferite unghiuri, există numeroase cărți, podcasturi, conferințe și dezbateri ale admiratorilor celor mai proeminenți dintre Inklings, organizate chiar în zile precum cea de astăzi, când se sărbătorește „Hobbit’s Day”. Și pe bună dreptate ne putem întreba, de ce atâta interes? Ce rost are să tot studiezi niște cărți care nici nu au împlinit bine 50 de ani. Cred că răspunsul este faptul că noi am pierdut ceva – ceva ce ei știau, simțeau și credeau, și de care noi am fost vitregiți, sau la care am renunțat de bunăvoie. Iar unul dintre aceste lucruri pierdute este tocmai Frumusețea, și de aceea articolul festiv de astăzi este dedicat modului în care ea se reflectă în opera lui Tolkien, și legătura ei cu viața noastră creștină.
Dar mai întâi să vedem cum își continuă Soljenițîn discursul:
Există totuși o anumită particularitate în esența însăși a frumuseții, în chiar natura artei; convingerea profundă pe care o operă de artă autentică o produce este absolut de neînlăturat; chiar inima cea mai ostilă este constrânsă să i se supună. Putem perfect concepe un discurs politic bine scris, să scriem un articol convingător, să concepem un program social sau un sistem filosofic pornind de la o eroare sau o minciună. În astfel de cazuri, ceea ce este ascuns sau deformat nu apare de îndată. (…) Dimpotrivă, o operă de artă poartă în sine propria-i confirmare. Dacă o gândire este artificială sau exagerată, ea nu suportă să fie transpusă în imagini. Totul se prăbușește, pare artificial și lipsit de strălucire… nu convinge pe nimeni. În schimb, operele de artă care au căutat adevărul adânc și ni-l înfățișează ca pe o forță vie ne cuceresc și ni se impun și nimeni, niciodată, nici viitorul, nu le va putea respinge.
Astfel, vechea treime a Adevărului, Bunătății, Frumuseții nu este, poate, o formulă goală și veștedă, așa cum gândeam în zilele tinereții noastre încrezute și materialiste. Și atunci, formula lui Dostoievski „Frumusețea va salva lumea” ar fi nu o frază în vânt, ci chiar o profeție… și în acest caz, arta, literatura, pot cu adevărat contribui la mântuirea lumii.
La începutul Facerii, citim că atunci când Dumnezeu a chemat la existență ființele una după alta dintr-o absență absolută, noi spunem „din nimic”, El a decis că ele sunt bune, un cuvânt care înseamnă și în ebraică, și în greaca veche, atât „bun”, cât și „frumos”, observă mitropolitul Antonie de Suroj.
Tolkien considera oamenii drept „sub-creatori”, în calitatea lor de „creați după chipul lui Dumnezeu”, așadar în responsabilitatea lor intra și a duce mai departe această frumusețe primordială.
În sens teologic, frumusețea transcendentă este strălucirea sfințeniei și stă întotdeauna împreună cu binele și adevărul. Ea ne orientează către frumusețea eternă a gloriei lui Dumnezeu. Pe scurt, este o teofanie.
Așadar, în opera lui Tolkien, întâlnim la tot pasul o frumusețe transcendentală. El considera că unul dintre scopurile sale și ale grupului său de prieteni era de a restaura bunul simț, curăția și dragostea de frumusețea cea adevărată și reală. La rândul lui, prietenul său C.S. Lewis remarca, în predica The Weight of Glory: „Decadența, materialismul, pierderea transcendentului: acestea sunt simptomele unei înșelăciuni care a întemnițat imaginația culturii noastre. Singura soluție este re-fermecarea imaginației noastre.”
Iar în Myth Became Fact, el scrie: Mitul este elementul vital, hrănitor al culturii. Aspectele mitice ale poveștii creștine depun mărturie nu pentru falsitatea, ci pentru frumusețea ei, iar frumusețea poveștii este cheia comunicării realității.
Printre multe altele, Tolkien a creat o rasă – cea elfică – ce are capacitatea de a transpune frumusețea eternă, transcendentă, în locurile, așezările, arta lor, sălașurile lor fiind adăposturi ale frumuseții, virtuții, cunoștinței, din calea răului. Tolkien a subliniat frumusețea limbajului, și puterea cuvântului atunci când este mânuit cu înțelepciune. A reușit să surprindă frumusețea atât în lucrurile mărețe, precum splendoarea copacilor din Valinor care luminau întreaga lume, a regilor de demult și a așezărilor construite de ei, cât și în lucrurile simple și smerite, precum viața rurală a hobbiților. Eroii săi cei mai proeminenți, de multe ori, radiază de asemenea de o frumusețe transcendentă, ca semn al întruchipării Binelui și Adevărului în ființa lor. Lumina și Frumusețea sunt întotdeauna țesute împreună în opera sa.
Acolo zări Sam, preț de o clipă, furișându-se licărul unei stele albe, printr-o spărtură a norilor, deasupra unui țanc întunecat al crestei. Și cum o privea el din meleagul acela uitat de lume, frumusețea Stelei îl păli drept în inimă și brusc I se retrezi speranța. Ca o suliță îl străpunse gândul limpede și rece că, la urma urmei, Umbra era un lucru mărunt și trecător, nimic altceva; lumina și frumusețea supremă aveau să dăinuiască veșnic, fără ca ea să le poată întina.
La polul opus, Tolkien a înțeles foarte bine natura răului. Răul se naște din profanarea și pervertirea binelui, frumosului, luminii și adevărului. Răul duce o existență din ce în ce mai diminuată, fragmentată, opusă față de măreția și frumusețea a ceea ce ar fi putut să fie. Pe Pământul de Mijloc, răul nu este doar o idee, ci este întrupat. Un întreg tratat filosofic despre rău nu ar avea puterea pe care o au niște personaje precum Gollum, sau Nazgûlii (Duhurile inelelor), de a reprezenta degradarea răului. Frumusețea oferă libertate creativă, în vreme ce răul subjugă și ucide viața. În cel de-al șaselea volum al „Stăpânului Inelelor”, Frodo remarcă „Umbra care i-a adus pe lume e-n stare doar să batjocorească, nu și să zămislească ceva nou cu de la sine putere.”
Tolkien a experimentat răul în forma lui cea mai groaznică în tranșeele Primului Război Mondial. Însă puternica sa credință a biruit ororile războiului. În scrisoarea 64, el scrie „Mă îngrozesc, uneori, la gândul întregii suferințe omenești din lume. (…) Dacă toată această agonie ar fi vizibilă, aproape întreaga planetă ar fi învăluită într-un abur întunecat, dens, ce ține ascunsă viziunea măreață a cerurilor. (…) Tot ce știm, și asta în mare parte datorită experienței directe, este că răul lucrează cu vaste puteri și un continuu succes – degeaba: pregătind însă, întotdeauna, terenul pentru ca un bine neașteptat să apară.”
Deși răul apare pretutindeni în Legendarium-ul său și nu este tratat cu ușurință, există întotdeauna speranță și credința că în final Binele Frumosul și Adevărul va birui
Frumusețea este măreața cauză creatoare ce pune în mișcare lumea și ține toate lucrurile în ființă, prin tânjirea lor interioară de a avea frumusețe, spunea și Sf. Dionisie Areopagitul. Iar un sfânt din vremurile noastre, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, spunea: Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere. Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet.
De-a lungul veacurilor, oamenii au considerat ca de la sine înțeles faptul că lui Dumnezeu trebuie închinat tot ce este mai bun și mai frumos, fapt care este încă păstrat în unele tradiții – cei înzestrați cu mânuirea cuvântului ne-au lăsat în urmă liturghii și poeme creștine, arhitecții ne-au lăsat catedrale, pictorii ne-au lăsat fresce, artizanii au creat obiecte de cult măiestrite și ornamentate. Frumusețea este adânc țesută în fibra creștinismului, și de aceea ar trebui să ne preocupe și pe noi astăzi. Cum putem identifica frumusețea, cum putem relaționa cu operele clasice, cu cele liturgice și chiar cu Biblia însăși – spre exemplu, cu cărțile sale poetice, cu literatura apocaliptică sau cu frumusețea Evangheliilor – dacă nu am învățat să cultivăm gustul pentru frumos?
Formarea gustului pentru frumos nu este deloc ceva secundar și neimportant. Acesta se poate forma și educa citind, în primul rând, literatură de calitate, și mai întâi clasicii, hrănindu-ne astfel sufletul – după cum încurajam și în articolul cu privire la rezultatele sondajului aniversar de anul acesta:
La nivel fundamental, însă, acesta se poate forma atunci când ne îndrăgostim de Hristos, iar El ne va învăța ce este bun frumos și adevărat. Când dăm la o parte ceea ce nu are valoare, ceea ce ne distrage atenția, atunci vom vedea adevărata frumusețe a Dumnezeirii
Întoarcerea către frumusețe reprezintă, până la urmă, un act pocăință și vindecare.
Deși primul pas către schimbare este recunoașterea faptului că am pierdut din vedere o astfel de viziune sacramentală asupra vieții și ne-am lăsat pradă securalismului și urâțeniei culturii în care trăim, nu ar trebui să rămânem doar la acest nivel. Nu trebuie să rămânem doar la nivelul de a critica cultura, ci suntem chemați să o reformăm și să o re-creem.
Este datoria bisericii și a fiecărui creștin de a cultiva și forma frumosul, într-o lume urâțită, desacralizată. Să ne luăm în serios această chemare creștină și să ne lăsăm și noi modelați de Bine, Frumos și Adevăr, care nu au altă sursă decât Hristos Însuși. Și într-o bună zi, Frumusețea chiar va salva lumea.
Celelalte articole „înrudite” cu cel de astăzi:
La pas cu Frăția Inelului
„O temă de o frumusețe neștiută până atunci” – Muzica Ainurilor
Curaj și speranță în cele mai negândite locuri – Tolkien Reading Day 2021
Resurse:
Discursul lui Soljenițîn cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Literatură, 1970
Tolkien’s Theology of Beauty. Majesty, Splendor, and Transcendence in Middle-earth – Dr. Lisa Coutras (prefață de Alister McGrath)
The Weight of Glory – C.S. Lewis
Despre frumusețe – Mitropolitul Antonie de Suroj
Amon Sûl. Exploring the Tolkien Legendarium with the Christian Faith – podcast de Fr. Andrew Stephen Damick & Tolkien Scholar Richard Rohlin
CARTEA E O VIAȚĂ 