Devenind o prezență vindecătoare #70


Uneori, suferința ne poate copleși într-un mod nesănătos. Când suferința se transformă într-o situație de lungă durată, ne poate jefui de o viață plină de sens. Dacă viața începe să ți se pară întunecată și deznădăjduită, dacă începi să te întrebi dacă vei putea vreodată să mergi mai departe, dacă te simți cu totul singur și începi să te izolezi, aceasta poate indica faptul că durerea ta devine nesănătoasă. Izolarea ne lasă și mai singuri cu sentimentele noastre întunecate, pentru că nu mai avem nimic care să ne distragă sau să ne contrazică gândirea; avem doar disperarea care ne validează propria suferință într-un cerc vicios. Dacă este lăsată așa, disperarea ne va fura viața pe care Dumnezeu a intenționat-o pentru noi și se va pune între noi și reînnoirea pregătită de Hristos pentru noi. Dacă simți că durerea s-a dezlănțuit fără să mai dea vreodată înapoi, este momentul să ceri ajutor. În acest fel, sentimentele noastre reprezintă indicatoare ale modului în care sufletul nostru răspunde în fața circumstanțelor, și ale faptului că avem nevoie de prezența vindecătoare a lui Dumnezeu care să ne înconjoare în mijlocul frângerii noastre.


Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing

Devenind o prezență vindecătoare #69


Acceptarea sentimentelor noastre înseamnă recunoașterea faptului că ele apar câteodată în moduri și locuri neașteptate. S-ar putea să le simțim când ne uităm la un film, când stăm în fața calculatorului, când pregătim masa, când cântăm un imn în biserică, când apare un factor declanșator care ne amintește de încercarea noastră. Uneori, sentimentele pot fi declanșate chiar de ceva care nu are nicio legătură cu încercarea. Pe măsură ce trecem prin diferite stadii ale emoțiilor, să încercăm să le identificăm și să ne permitem să le simțim cu adevărat, fără să ne lăsăm influențați de așteptări cu privire la ce „ar trebui” să simțim sau cum „ar trebui” să reacționăm. Adevărul este că fiecare răspunde în mod diferit în fața suferinței și a pierderii, nu există o „perioadă normală”, standard, în care cineva trebuie să se acomodeze la noua situație și în care sentimentele să scadă în intensitate. Sentimentele pot reveni în valuri, însă ne putem pune deoparte o perioadă în care să le simțim cu adevărat, pentru a le procesa.

Uneori, oamenii se simt vinovați dacă râd sau se bucură în anumite momente în timpul încercării, însă și acest lucru este normal: partea din noi care dorește să meargă mai departe s-ar putea să fie distrasă de momentele mai plăcute ale vieții, chiar dacă în următoarea clipă revenim la plâns și disperare. Oricare ar fi sentimentele care vă încearcă, lăsați-le să se manifeste. Dumnezeu ne-a înzestrat cu un mecanism sănătos prin care să le lăsăm să iasă la suprafață. Scriptura ne spune că Isus era „un om al durerii, obișnuit cu suferința”, care a plâns la moartea prietenului Său, Lazăr. Și pentru că a experimentat tot ce vom experimenta și noi vreodată, Isus ne poate fi un adevărat prieten în durerea și șocul nostru.


Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing

Devenind o prezență vindecătoare #68


Dumnezeu ne-a dat emoții și sentimente cu un scop: pentru ca acestea să ne ajute să înțelegem ce anume din viața noastră necesită mai multă atenție decât de obicei și de ce anume avem nevoie pentru a face față. Nu ne putem evita sentimentele.

Deși poate dura mult timp pentru a înțelege ceea ce simțim, scopul nu este să fim alarmați de emoții, ci să fim informați de ele. În cle din urmă, emoțiile ne învață ceva despre situația pe care o traversăm. Rușinea și stânjeneala ne informează că am pășit în afara zonei  în care ne-am dori să acționăm, îngrijorarea și teama ne fac să percepem o amenințare, tristețea ne semnalează că am pierdut ceva valoros. Când facem loc emoțiilor noastre, începem să înțelegem ce este greșit și de ce anume avem nevoie pentru a îndrepta lucrurile. Sentimentele noastre ne pot indica faptul că avem nevoie de o îmbrățișare, de o ureche care să ne asculte, de un cuvânt de încurajare sau de o rugăciune din partea cuiva care poate pune în cuvinte ceea ce noi nu putem exprima.

Nu putem împiedica apariția emoțiilor, însă putem decide ce facem cu ele atunci când ele ies la iveală.


Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing

Devenind o prezență vindecătoare #67


Mulți dintre noi reacționăm în fața încercărilor trăind vieți duble: pe de o parte pretindem că totul este în regulă, pe de altă parte, în interiorul nostru, strigăm în agonie și durere. În parte, motivul pentru care reacționăm astfel este faptul că cei dragi din jurul nostru spun lucruri bine-intenționate, însă complet nefolositoare, precum „Fii tare”, „Ai credință!” sau „Rămâi pozitiv!”. Oare spun asta pentru că ei cred că nu ar trebui să ne simțim slabi, triști sau înfricoșați? Sau poate disconfortul nostru îi face să se simtă ei înșiși inconfortabil! Uneori, când cineva spune „Totul va fi bine” sau „Fii tare!”, de fapt spune „Mi-e foarte greu să asist la durerea, suferința și tristețea ta, pentru că mă face să mă simt prost, nu știu ce să fac cu ea și nu o pot înlătura.” De asemenea, societatea face presiuni, prin mesaje care ne spun „Evitați emoțiile negative!”  și încearcă să ne ofere rezolvări rapide. Însă a spune cuiva „Fii tare” este ca și cum ai spune unei persoane care are un atac de panică să se „relaxeze” și să „se calmeze”. Dacă ar putea, cu siguranță ar fi făcut-o! Încercările ne fură pacea, liniștea și sentimentul de normalitate. Deși viața merge mai departe, noi simțim că nimic nu mai este normal. Și totuși oamenii se așteaptă să participăm la aceleași conveniențe sociale, să luăm parte la bucuria celorlalți pentru care viața pare bună și îmbelșugată, deși simțim un gol teribil în stomac. Bucuria autentică pare o amintire distantă. Doar îndurăm viața, iar agonia, teama și confuzia ne însoțesc oriunde am merge.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să ne amintim că aceste reacții în fața încercărilor sunt normale!


Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing

Devenind o prezență vindecătoare #66


Acceptare radicală. Psihologul Martha Linehan a creat acest termen în timp ce dezvolta o abordare de tratement pentru persoanele care se luptă cu gestionarea emoțiilor intense. Pentru a practica „acceptarea radicală”, trebuie să conștientizăm realitatea și să o lăsăm să pătrundă în mintea noastră, pentru ca noi să învățăm cum să trăim cu ea. Acceptarea nu înseamnă că suntem de acord cu circumstanțele noastre, sau că ne plac, sau că am renunțat să mergem mai departe. Înseamnă că recunoaștem ceea ce se întâmplă fără să înrăutățim lucrurile prin judecata sau opiniile noastre asupra realității – dacă este „bună” sau „rea”, „este ok” sau „nu este ok” – ci înțelegând că lucrurile „sunt așa cum sunt”. Acceptarea nu înseamnă că nu mai avem de muncit cu sentimentele dureroase care apar în mod natural în orice încercare. Însă doar prin acceptare putem face primii pași în a gestiona cu adevărat problema și a merge înainte, fără a rămâne blocați în circumstanțele noastre. Când refuzăm să acceptăm circumstanțele și ne luptăm cu realitatea, catalogând-o drept „rea”, aceasta doar ne intensifică suferința și amână vindecarea. Acceptarea radicală ne ajută să diminuăm durerea experienței noastre, oprindu-ne să o mai judecăm și să rămânem paralizați, și ajutându-ne să începem cu adevărat să acționăm și să răspundem la circumstanțele date.


Renewing You: A Priest, a Psychologist, and a Plan, de Rev. Dr. Nicholas G. Louh & Dr. Roxanne K. Louh, Ancient Faith Publishing

%d blogeri au apreciat: