„Întrebarea care nu dispare niciodată – de ce?” de Philip Yancey


În epoca pandemiei de coronavirus (covid-19) abordarea pe care o propune Philip Yancey în cartea Întrebarea care nu dispare niciodată – de ce? este mai mult decât binevenită.

Aceasta este o carte care, departe de a încerca să răspundă acestei întrebări, oferă totuși alinare, speranță și soluții pentru abordarea cu tact, sensibilitate și înțelepciune a suferinței în viața personală sau a altora.

Cartea aceasta s-a născut din întrebările ridicate în trei locuri tragice pe care le-am vizitat în 2012, mărturisește Philip Yancey. am abordat această întrebare de trei ori în fața a trei adunări diferite și în circumstanțe dintre cele mai descurajante. Una dintre întâlniri a avut loc după o catastrofă naturală, alta a fost într-un oraș răvășit de război; și a treia a fost mai aproape de casă, motiv pentru care a fost pentru mine și cea mai dureroasă.

Cele trei locuri pe care le-a vizitat Philip Yancey în 2012 sunt zona Tohoku din Japonia, Sarajevo, capitala Bosniei și Herțegovinei și orășelul Newtown din statul Connecticut, SUA.

În luna martie 2012 Japonia comemora un an de la cutremurul de 9 grade, urmat de tsunami care avuseseră loc la 11 martie 2011 în zona Tohoku, catastrofă soldată cu 19.000 de morți și numeroase pagube materiale.

Sarajevo a fost ținta celui mai lung asediu asupra unei capitale din istoria modernă, din aprilie 1992 până în februarie 1996 în timpul Războiului bosniac și al destrămării Iugoslaviei, asediu în urma căruia au murit peste 11.000 de oameni, dintre care peste 1500 de copii și au fost răniți peste 50.000 de oameni, din care aproape 15.000 de copii.

Ultimul loc vizitat de Philip Yancey despre care povestește în cartea sa a fost orășelul Newtown, Connecticut, SUA unde în 14 decembrie 2012 un tânăr a împușcat mortal 20 de copii de 6-7 ani și 6 cadre didactice la școala elementară Sandy Hook.

El începe cu descrierea vizitei în Japonia și a modului în care japonezii, dar și alte popoare s-au mobilizat pentru reconstrucție și ajutor după dezastrul produs de cutremurul și tsunami-ul din 11 martie 2011. În acest context, Philip Yancey scrie despre cum putem aborda suferința din punct de vedere al viziunii creștine asupra lumii, dar și despre limitările ateismului în fața suferinței.

Vocile cele mai stridente lovesc într-o tragedie colectivă ca și cum ar bate ultimul cui în coșciugul credinței: Cum poate un Dumnezeu bun să permită o asemenea calamitate? Deși întrebarea este inevitabilă și un mister adânc, ea se aplică numai în contextul credinței religioase. Însă nu am auzit pe criticii creștinismului dând un răspuns conform propriilor lor credințe religioase: De ce ești șocat și îndurerat? La ce ne putem aștepta de la un univers haotic și indiferent?

De fapt, Biblia prezintă obiecții mai puternice decât acelea aduse de sceptici, observă Philip Yancey. Eu, unul, respect un Dumnezeu care nu numai că ne-a dat libertatea să-L respingem, ba chiar și să-L răstignim pe Fiul Lui, dar a și inclus cuvintele de respingere în Scriptură. El îi dă ca exemplu pe Ghedeon, Iov, psalmiștii, autorul cărții Eclesiastul, Isaia, Ieremia și Isus Însuși, care striga pe cruce Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

Cum răspunde Biblia la asemenea lamentări? De obicei prin tăcere, observă Yancey. Astfel, remarcă el, credința înseamnă a crede în avans în ceea ce va avea sens doar când vom privi în urmă.

Oare nu cumva există un avantaj ascuns în faptul că Biblia nu răspunde la întrebarea de ce? Cunoașterea răspunsului la această întrebare mută accentul dinspre cel ce suferă spre circumstanțele care au cauzat suferința, contribuind astfel prea puțin la ajutarea persoanei care suferă.

Aproape toate pasajele despre suferință din Noul Testament mută accentul dinspre cauză înspre răspuns. Deși nu putem să înțelegem planul de ansamblu al universului, care permite să existe atâta rău și atâta suferință (întrebarea „de ce”), putem totuși să răspundem în două moduri importante. În primul rând, putem să găsim sens în mijlocul suferinței. Și în al doilea rând, putem să oferim ajutor real și practic celor în nevoie.

Așadar, cum să reacționăm față de cineva care suferă? …un adevăr spiritual ca: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” poate lovi ca un ciocan dacă este rostit când nu trebuie, consideră Philip Yancey. Cei ce spun că suferința cauzează un bine mai adânc aduc prea puțină consolare celor care își plâng pierderile și se întreabă cum să ia viața de la capăt.

Pe scurt, continuă el, evit orice încercare de a răspunde la întrebarea „de ce?”, fiindcă orice încercare de a face acest lucru va eșua lamentabil, și chiar va pune sare pe o rană deschisă. Ca adevărați urmași ai lui Cristos, putem în schimb, prin prezența noastră înțelegătoare și iubitoare, să legăm rănile și să vindecăm inimile zdrobite.

În partea a treia a cărții Întrebarea care nu dispare niciodată Philip Yancey descrie vizita sa din octombrie 2012 la Sarajevo, oraș marcat de multele lupte interetnice din războiul bosniac și cel al destrămării Iugoslaviei din anii ‘90.

Mulțimea lamentațiilor și protestelor din Vechiul Testament arată clar că nu ne putem aștepta ca Dumnezeu să intervină direct în istoria omenirii, oricât de monstruoasă ar fi nedreptatea, subliniază Yancey, cel puțin nu atunci când ne-am dori noi. Însă tot din exemplul Bibliei, aflăm că avem dreptate să ne plângem împotriva violenței și injustiției, și chiar să-L întrebăm pe Dumnezeu de ce îngăduie ca o asemenea lume să existe. Când îndur mica mea parte de suferință pe pământ, pot să-I spun lui Dumnezeu exact ce simt, fără teamă de pedeapsă.

Dintr-un motiv pe care nu-l cunoaștem, Dumnezeu a ales să răspundă la durerea noastră nu mânuind bagheta fermecată a unui magician pentru a face răul și suferința să dispară, ci absorbind-o în persoană. „Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi” a scris Ioan în prologul Evangheliei sale. În fața suferinței, cuvintele nu sunt suficiente. Avem nevoie de ceva mai mult: de Cuvântul devenit trup, dovada vie că Dumnezeu nu ne-a abandonat. Așa cum spune Dietrich Bonhoeffer, numai un Dumnezeu care suferă ne poate ajuta.

De la Isus am învățat că Dumnezeu este de partea celor care suferă, spune Philip Yancey. Dumnezeu a intrat în drama istoriei omenești ca unul dintre personajele ei, nu arătându-Și puterea nelimitată, ci în modul cel mai intim și mai vulnerabil cu putință. La o scară redusă, de la persoană la persoană, Isus a întâlnit tipuri de suferință care ne sunt atât de familiare. Și cum a recționat El? Evitând teoriile filosofice și lecțiile de teologie. S-a apropiat de cel aflat în suferință cu vindecare și compasiune. A iertat păcate, a vindecat boli, a izgonit răul și chiar a biruit moartea. Din scurta Lui viață pe pământ dobândim nu numai o privire luminoasă și strălucitoare în viitor, ci și un exemplu clar al modului în care, ca urmași ai Lui, trebuie să răspundem celor îndurerați.

Într-o lume modernă care pornește de la prezumția că Dumnezeu este absent sau dezinteresat de noi, Cristos este Dumnezeu care strigă Eu sunt. Datorită lui Isus avem asigurarea că orice ne tulbură pe noi, pe Dumnezeu Îl tulbură și mai mult. Oricât am fi de îndurerați noi, Dumnezeu este și mai îndurerat. Și orice am tânji noi să avem, Dumnezeu tânjește și mai mult, ne asigură Philip Yancey.

Contrar a ceea ce pretind unii învățători ai evangheliei prosperității, Biblia nu oferă garanții că suferința va dispărea, ci doar că va fi răscumpărată – sau, ca să folosim un cuvânt mai modern, că va fi reciclată.

În partea a patra a cărții Întrebarea care nu dispare niciodată, Philip Yancey continuă această idee a răscumpărării suferinței pornind de la tragedia atactului armat din 14 decembrie 2012 în care Adam Lanza a împușcat 20 de copii și 6 profesori și administratori din școala elementară Sandy Hook din Newtown, Connecticut.

Mi-a plăcut în mod deosebit un citat din Dietrich Bonhoeffer: Nimic nu poate compensa absența cuiva drag, și este greșită orice încercare de a găsi substitute; trebuie pur și simplu să fim tari și să mergem înainte. Aceasta pare foarte greu la început, dar în același timp este o mare consolare. Golul rămâne, și el păstrează legătura dintre noi. Este o nesăbuință să spui că Dumenzeu umple golul. Dumnezeu nu-l umple; dimpotrivă, îl păstrează neschimbat, și aceasta ne ajută să păstrăm vie comuniunea din trecut unii cu alții, chiar și cu prețul durerii.

Doliul este locul unde dragostea și durerea converg, concluzionează Philip Yancey.

În finalul cărții el recunoaște că reflecțiile acestea nu și-au propus să „rezolve” problema durerii sau să pună în discuție alte probleme cu care se confruntă cei ce suferă. Cu toate acestea, rămân convins că Biblia a răspuns la întrebarea „Unde este Dumenzeu când sufăr?”

Primul meu răspuns se concentrează în jurul evenimentului pe care îl sărbătorim la Crăciun. Datorită lui Isus, pe care Noul Testament Îl descrie ca fiind „chipul Dumnezeului celui nevăzut”, pot să vă spun cu încredințare că Dumnezeu e de partea celui care suferă.

Al doilea răspuns al meu reflectă ceea ce am observat în locurile pe care le-am vizitat. Unde este Dumnezeu când suferim? Dumenzeu este acum în Biserică, prezența Lui delegată pe pământ. Întrebarea ar putea fi reformulată astfel: „Unde este Biserica atunci când sufăr?”

Dacă Biserica își face datoria, oamenii nu întreabă neliniștiți unde este Dumnezeu, căci știu răspunsul. Dumnezeu devine vizibil prin creștinii care îndeplinesc misiunea pe care Pavel a exprimat-o atât de bine: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz.”

Astăzi, două mii de ani mai târziu, trăim în Sâmbăta Mare, ziua dintre vineri și duminică. Ne uităm înapoi la Vinerea Mare și la semnul ei sigur că nu există suferință nerăscumpărabilă; și ne uităm înainte cu un dor încă neîmplinit spre creația înnoită. Suspendați între acestea două, nu avem un remediu pentru suferință, dar putem să-i dăm o utilitate, un sens.

Acesta este răspunsul lui Philip Yancey la întrebarea „de ce?”, Întrebarea care nu dispare niciodată. Este o carte subțire, dar deosebit de consistentă și de tulburătoare. Pe mine m-a impresionat profund și mă va urmări multă vreme. Deși nu spune în esență nimic nou față de cartea sa celebră, Unde este Dumnezeu când sufăr?, oferă exemple noi și citate încurajatoare pe care nu le-am mai întâlnit până acum. Cred că este cartea cea mai bună de oferit cuiva care suferă.

Puteți asculta episodul integral aici:

„Unde este Dumnezeu când sufăr?” de Philip Yancey

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s