„În criză de har – Ce se mai aude cu vestea cea bună?” de Philip Yancey


Sondajele din ultimii ani arată că necredincioșii tind să-i privească pe evanghelici ca pe o poliție a moravurilor hotărâtă să le impună cu orice preț propria lor idee despre ce înseamnă comportament acceptabil. Din punctul lor de vedere, creștinii nu sunt decât cei ce se opun avortului, homosexualilor, feminismului – și, probabil, sexului, în general, dacă tot veni vorba.

Cum putem fi mesagerii unei vești cu adevărat bune într-o cultură hotărâtă să-și astupe urechile? E posibil ca vestea bună – chiar dacă va fi devenit respingătoare între timp – să sune iarăși a bine?

Cu aceste întrebări în minte, vă invit să descoperiți analiza extrem de necesară și binevenită pe care Philip Yancey o face în cartea cu titlul În criză de har – Ce se mai aude cu vestea cea bună?.

Dacă sunteți ascultători mai vechi ai emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ, numele lui Philip Yancey nu vă va fi necunoscut, întrucât în primele sezoane ale emisiunii citeam și prezentam cărțile lui una după alta. De aceea, pentru mine, citind această carte a fost ca regăsirea unui vechi prieten după mult timp.

Pentru cei care ne descoperiți abia acum, bine v-am găsit și ne bucurăm să vă facem cunoștiință cu acest scriitor deosebit, de formație jurnalist, ale cărui cărți au primit premii prestigioase și printre care se numără Isus pe care nu L-am cunoscut, Biblia pe care a citit-o Isus și Unde este Dumnezeu când sufăr?.

Acestea fiind zise, iată ce scrie Philip Yancey despre motivația pentru a scrie cartea În criză de har: Pornisem de la ideea unei singure cărți despre pericolul dispariției harului. Am ajuns în schimb să scriu patru, mai scurte, al căror trunchi comun m-a determinat să le reunesc sub aceleași coperți.

Punctul meu de plecare l-a constituit îngrijorarea față de neputința bisericii de a împărtăși harul unei lumi însetate, creștinii fiind din ce în ce mai frecvent percepuți ca mesageri ai unei vești mai curând proaste decât bune.

Am căutat modele în măsură să-mi ofere o cale de a depăși un asemenea impas, oprindu-mă asupra a trei ipostaze: pelerinii, oamenii de acțiune și artiștii, cărora le este dedicată partea a doua a cărții În criză de har.

Este Evanghelia, într-adevăr, o veste bună? Care este atuul alternativelor propuse de știință, de mișcarea New Age și de alte asemenea convingeri? sunt întrebările asupra cărora se concentrează Philip Yancey în partea a III-a a cărții. Iar, la final, scrie el, m-am aplecat asupra uneia dintre marile pricini de poticnire pentru credință, anume rolul neclar al creștinilor în contextul atât de pestriț al lumii de astăzi. Toate cele patru secțiuni își au rădăcinile într-o carte mai de demult, Tulburătoarele descoperiri ale harului, pe care spre rușinea mea încă nu am citit-o, dar îmi propun s-o fac.

Așadar, Philip Yancey prezintă în partea I a cărții În criză de har starea de fapt – modul negativ în care sunt percepuți creștinii, și în special cei evanghelici, în America, dar și în Europa secularizată, remarcând totodată o realitate opusă în alte părți ale lumii.

Cu prilejul călătoriilor mele în Africa, America Latină, anumite zone din Asia – observ că mesajul creștin își păstreză, în esență, atractivitatea. Acolo, oamenii îi asociază pe creștini cu misionarii care le sar în ajutor ca pastori, profesori, doctori, asistente medicale, specialiși în agricultură și voluntari umanitari. Evanghelia răspunde la întrebări legate de sensul vieții, le hrănește nădejdea unei vieți de dincolo și deschide posibilitatea existenței unei comunități menite să slujească nevoiașilor. Multora încă le sună ca o veste bună, un Cuvânt al lui Dumnezeu în măsură să risipească bâlbâiala sumbră a unei lumi cu mințile întunecate.

Post-creștinii – așa cum sunt numiți cei care au părăsit Biserica – aud aceeași muzică, însă fals, parcă prin intermediul unor difuzoare sparte. Referindu-se la păcat, evangheliștii lasă mai curând impresia unor bătăuși răi de gură: Cine le dă dreptul să-mi judece comportamentul, mai ales câtă vreme mulți dintre ei sunt departe de a duce ei înșiși o viață exemplară? Învățături precum Trinitatea, ispășirea, păcatul originar și iadul par derutante, de nu chiar efectiv neinteligibile și, la urma urmei, cine poate spune că deține, de fapt, adevărul? Locuitorii țărilor prospere, hotărâți să se bucure cât pot de această viață, ignoră aproape cu desăvârșire ideea unei vieți de apoi. Ca să nu mai vorbim despre mișcarea Noilor Atei, care condamnă religia în general ca veste rea, văzând în ea una dintre principalele cauze ale fanatismului și războaielor și de-abia așteaptă ziua când, în sfârșit, specia umană își va depăși nevoia de religie.

Isus le-a acordat credincioșilor Săi privilegiul imens de a împărtăși harul lui Dumnezeu unei lumi însetate. Ca unul care am gustat din acest har cu asupra de măsură, caut, la rândul meu, să-l ofer acestei lumi rătăcite, scrie Philip Yancey. Însă cum putem fi mesagerii unei vești cu adevărat bune într-o cultură hotărâtă să-și astupe urechile, mai ales când ambele grupuri, secular și creștin, tind să se izoleze și să se judece reciproc fără a se mai obosi să intre în dialog ori să stabilească punți de comunicare?

Andy Rooney, pe care Philip Yancey l-a citat cu următoarea remarcă pe blogul său, recunoaște: A provoca un avort e, în opinia mea, o crimă. Sunt pus totuși în încurcătură de faptul că îmi plac mai mult persoanele care militează pentru libertatea de opțiune decât cele care susțin dreptul la viață. Aș prefera oricând să stau la masă cu cei din prima categorie. Au!

În calitate de creștini, suntem chemați să folosim „armele harului”, ceea ce se traduce, în ultimă instanță, prin disponibilitatea de a ne trata adversarii cu dragoste și respect, consideră Philip Yancey.

Isus a venit de la Tatăl „plin de har și de adevăr”, spune Ioan în preambulul la Evanghelia sa. Biserica a căutat neobosită să lămurească partea referitoare la adevăr a acestei formule: să ne amintim de toate conciliile, crezurile, volumele de teologie și disensiunile confesionale din pricina vreunui aspect minor al doctrinei. Mi-aș dori din suflet ca Biserica să depună aceleași eforturi și pentru răspândirea a ceea ce Pavel numește „nemărginita bogăție” a harului lui Dumnezeu, scrie Philip Yancey. Pentru că, observă el, deseori, pe cât se pare, suntem percepuți ca mijlocitori ai vinovăției mai degrabă decât ai harului.

Henri Nouwen, preot catolic, autor al cărții Întoarcerea fiului risipitor, a hotărât că rugăciunea lui va fi următoarea: „Doamne, ajută-mă să-i văd pe ceilalți nu ca pe niște dușmani sau păgâni, ci ca pe niște oameni însetați. Dă-mi, totodată, curajul și compasiunea de a le oferi Apa Vie, singura în stare să le stingă o sete atât de adâncă.”

Pentru a iniția un dialog autentic, trebuie să ne asumăm punctul de vedere al celuilalt, dincolo de orice stereotipuri. Poate că și la asta se referea Isus atunci când a spus: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, observă Philip Yancey.

De altfel, nu izbutim să comunicăm cu ceilalți pentru că, de fapt, ignorăm câteva principii de bază ale oricărei relații. Atunci când recurgem la judecăți condescendente, când folosim cuvinte mari fără acoperire în realitate sau, pur și simplu, când vorbim fără să-i ascultăm mai întâi pe oameni, nu facem decât să ne dovedim lipsiți de dragoste – și, astfel, să alungăm o lume însetată din preajma Apei Vii. Vestea cea bună a harului lui Dumnezeu rămâne neauzită.

Majoritatea convertirilor au loc ca rod al unei prietenii. Toate programele de evanghelizare și propășire a bisericii luate la un loc, oricât de costisitoare și elaborate ar fi, nu obțin decât o fărâmă din rezultatele pe care le produce o simplă prietenie. Tim Keller spunea „Nu trebuie să ne gândim în termenii a ceea ce se numea odinioară evanghelizare prietenoasă. Trebuie să ne gândim în termenii prieteniei, pur și simplu. Evanghelizarea ar trebui să fie organică și naturală, nicidecum un set de puncte pe o ordine de zi urmând a fi bifate unul câte unul pe parcursul unei conversații de parcă ne-ar interesa să vindem ceva.”

Iată o bună metodă de a verifica în ce măsură dragostea noastră e autentică: sunt oamenii bucuroși să se afle în preajma noastră? Le răspundem cu blândețe celor ce ne vorbesc de rău sau, mai degrabă, pe măsura ocărilor?

Contează enorm dacă văd în semenul meu doar un potențial convertit ori un om pe care Dumnezeu îl iubește deja, observă Philip Yancey. Cu totul alta va fi atitudinea mea față de cei din afara credinței odată ce nu-i voi mai percepe ca diabolici sau nemântuiți, cât ca pierduți.

Mulți oameni moderni se comportă în virtutea unor obișnuințe ale sufletului asimilate dintr-o cultură de inspirație creștină.

Necredincioșii împărtășesc cu noi multe dintre valorile esențiale ale credinței. Câtă vreme însă nu vom ști să dăm viață acestor valori în mod cu adevărat convingător, nu vom reuși nici să trezim în ceilalți setea de a cunoaște Sursa supremă a acestora. Tot ce li se cere creștinilor e să urmeze pilda întruchipată de Isus, pe care Îl interesau nu atât tehnicile retorice și dezbaterile, ci puterea Duhului și cea a exemplului.

Suntem iubiți de Dumnezeu, iertați de Dumnezeu și invitați, apoi, la un ospăț. Pe o planetă marcată de stricăciune – violență, dezastre naturale, relații frânte – Evanghelia este, într-adevăr, o veste bună.

Poate că modul cel mai eficient al creștinilor de a-și împărtăși credința în contextul unei lumi sceptice e acela de a-și trăi viața cu un sentiment de împlinire, demonstrând că, urmându-L pe Isus, oricine poate într-adevăr avea parte de belșug fără a mai înseta vreodată. Roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, mărinimia, onestitatea, blândețea și înfrânarea – pot crește doar din seva unui suflet sănătos, îmbiindu-i chiar și pe cei cărora acestea li se vor fi părut cu totul iluzorii sau inaccesibile pentru a fi gustate.

Dacă nu trăim în așa fel încât să demonstrăm că opțiunea noastră spirituală merită atenție mai curând decât dispreț, atunci cuvintele noastre sunt de prisos, este concluzia lui Philip Yancey la prima parte a cărții sale, În criză de har.

Partea a II-a a cărții este dedicată Semănătorilor harului. „Există trei categorii de creștini pe care cei din afara sferei religioase încă îi respectă: pelerinii, oamenii de acțiune și artiștii. Persoanele fără convingeri religioase sunt dispuse să-i asculte mai curând pe aceștia decât pe evangheliști sau apologeți.” Deși nu se opun căutărilor spirituale, necredincioșii îi vor asculta doar pe acei creștini care li se prezintă drept părtași la același pelerinaj, iar nu ca membri ai unei clase superioare care au ajuns deja la capătul drumului și le știu pe toate. Oamenii de acțiune își exprimă credința în modul cel mai convingător cu putință, și anume prin propriile fapte. Iar arta izbutește atunci când se adresează în cel mai autentic mod condiției umane; când credincioșii își pun în valoare talentul, lumea ia, o dată în plus, aminte, arată Philip Yancey.

Ne trăim credința de pelerini în relație cu ceilalți, nicidecum singuri, o nouă comunitate, Împărăția lui Dumnezeu, potrivit Noului Testament, care ar trebui să-i atragă, iar nu să-i îndepărteze pe oameni.

Chiar dacă se întâmplă ca pelerinii să mai calce alăturea cu drumul, un lucru e mai presus de orice: destinația. Să ne uităm țintă la Isus, spune Epistola către Evrei. El este Căpetenia și Desăvârșirea credinței care a trudit din greu „pentru bucuria care-I era pusă înainte”.

Americanii tind să se raporteze la evanghelici ca la o categorie „din lume” – o masă electorală obsedată de câteva aspecte morale problematice.

Miroslav Volf spunea că atunci când o religie – orice religie – încearcă să se impună în rândurile celor care nu-i împărtășesc viziunea, societatea face un pas în spate și opune rezistență.

Biserica funcționează cel mai bine nu ca un centru de putere, ci ca o comunitate contraculturală – fiind în lume, dar nu din ea – în măsură să le arate celorlalți ce înseamnă să duci o viață împlinită și cu sens.

A treia parte a cărții În criză de har de Philip Yancey este dedicată răspunsului la întrebarea este Evanghelia, într-adevăr, o veste bună, în contextul unei culturi tot mai sceptice, al noilor atei și al filosofiei New Age?

Din nefericire, evoluția înfloritoare a creștinismului pe fondul căreia acesta avea să-și dobândească statutul de forță culturală dominantă s-a produs în contextul unei scindări tot mai accentuate față de restul societății. Uitând că suntem chemați să fim pelerini, creștinii au prins rădăcini în solul organizării instituționale. Conducătorii Bisericii au instituit o ierarhie analoagă celei statale manifestându-se ca atare, de la veșminte până la surlele și trâmbițele specifice puterii. Printr-o tragică răsturnare de situație, au inversat rolurile: nemaifiind ei cei persecutați, au început să-i persecute pe alții acuzându-i de erezie, scrie Philip Yancey.

Cercul acesta vicios se constată pe parcursul întregii istorii a Bisericii. Creștinii propun, la început, varianta atractivă a unei contraculturi până când devin ei înșiși cultura dominantă pentru ca, apoi, să-și ignore propria misiune, să se alăture structurilor puterii și, pe parcurs, să-și pună societatea în cap. Văzându-se respinși, se retrag, prin urmare, într-o subcultură minoritară doar pentru a o lua, în sfârșit, de la capăt.

E interesant totuși că cei care condamnă Biserica pentru scăpările acesteia o fac pornind tocmai de la principiile și susținând înseși valorile morale transmise lumii prin intermediul Evangheliei.

Pentru noi, adepții Săi, vestea bună se focalizează asupra lui Isus asemeni unei raze de soare captate printr-o lupă. I-a iertat pe păcătoși, și-a iubit vrăjmașii, i-a lecuit pe betegi, a coborât harul asupra celor nevrednici și a ieșit, în cele din urmă, victorios. Pe scurt, a întruchipat un cu totul alt model de umanitate. Un asemenea model reprezintă, fără îndoială, o uluitoare veste bună, chiar dacă nimănui nu-i e ușor să urmeze calea lui Isus. Și nimeni nu o va urma atâta timp cât noi, creștinii, nu vom deveni pilde vii ale propriei noastre credințe, ne atrage atenția Philip Yancey.

Din păcate, astăzi creștinii consumă extrem de multă energie judecându-i „pe cei de afară”.

Unele biserici coboară ștacheta, relativizânu-și standardele morale pentru a fi pe placul unei culturi în schimbare. Altele pun harul pe un piedestal atât de înalt încât cei cărora le este necesar se simt de-a dreptul nechemați: „Nu ne dorim o asemenea persoană în rândul nostru”. Și într-un caz, și în celălalt, nu reușim, de fapt, să răspândim vestea cea bună cum că, deși greșelile noastre vor fi inevitabile, un Dumnezeu plin de har e dispus să ne ierte pe toți, atrage atenția Philip Yancey.

Da, creștinii au un rol extrem de important în clarificarea anumitor aspecte de ordin moral, dar numai câtă vreme știm să ascultăm, trăim exemplar și facem tot posibililul să găsim o punte de legătură cu societatea în ansamblul ei.

În final, în ultima parte a cărții În criză de har Philip Yancey scrie despre raportul dintre credință și cultură și rolul creștinilor în societate și face câteva sugestii cu privire la această relație tensionată.

Descoperiți câteva dintre acestea ascultând episodul integral aici:

 

Cred că și în societatea românească se întrevăd de câțiva ani pozițiile și reacțiile asupra cărora atrage atenția și pe care le impută Philip Yancey creștinilor americani și cred că este un mesaj la care trebuie să luăm aminte și pe care trebuie să-l audă mai ales cei foarte activi și vocali în mediul virtual, unde este foarte ușor să-ți impui punctul de vedere fără asumarea responsabilității, pe de o parte, dar și să pătezi reputația foarte ușor, atât pe a ta, cât și pe a Bisericii ca întreg.

Cartea lui Philip Yancey, În criză de har, nu este, deci, o carte comodă, ba dimpotrivă, dar autorul ei este primul care oferă harul a cărui criză o deplânge, prin modul în care scrie și transmite mesajul acesta incomod, într-un fel plin de tact, care cred că este un model demn de urmat.

Alte cărți de Philip Yancey:

Isus pe care nu L-am cunoscut

Biblia pe care a citit-o Isus

Unde este Dumnezeu când sufăr?

Zvonurile altei lumi

În căutarea Dumnezeului nevăzut

Rugăciunea

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Un gând despre „„În criză de har – Ce se mai aude cu vestea cea bună?” de Philip Yancey”

  1. Hmmm… mi-ati trezit interesul față de această carte. Philip Yancey este autorul meu preferat si l-am cunoscut prin cartea Tulburatoarele descoperiri ale harului. După aceea citeam cărțile lui ca și când as mânca semințe. L-am cunoscut si cand a fost la Cluj acum 10 ani, acolo a susținut o conferință de cateva zile. Era uimitoare experiența de pe atunci. Încă nu reușisem să termin de citit prima mea carte de el, ca am dat de oportunitatea de a-l cunoaște față în față.
    Merci de articol! Mi-a placut fraza „citind această carte a fost ca regăsirea unui vechi prieten după mult timp.”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s