Unde este Dumnezeu când sufărUnde este Dumnezeu când sufăr? se întreabă Philip Yancey în cartea cu acelaşi titlu şi poate te-ai întrebat şi tu. Dacă nu, cu siguranţă i-ai auzit pe alţii punând această întrebare, fie cu sinceritate, fie cu batjocură sau sfidare. Philip Yancey s-a apucat să cerceteze cu sinceritate răspunsul la această întrebare şi iată ce a descoperit despre cărţile scrise pe tema suferinţei:

„Cărţile despre suferinţă se împart într-un mod evident în două categorii. Cărţile mai vechi, scrise de Bunyan, Donne, Luther, Calvin şi Augustin recunosc fără obiecţii faptul că durerea şi suferinţele sunt agenţii folositori ai lui Dumnezeu. Aceşti autori au scris cu multă încredere, de parcă simpla forţă a argumentelor ar fi putut calma agitaţia emoţională produsă de suferinţă.“

„Prin comparaţie, cărţile moderne despre suferinţă sunt diferite pentru că autorii lor presupun că existenţa răului şi a suferinţei din lume nu poate fi împăcată cu tradiţionala concepţie despre bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este astfel „retrogradat” din poziţia de judecător în cea de acuzat. „Doamne, cum îţi justifici acţiunile?” se întreabă supăraţi autorii moderni.“

„După ce am citit mai multe cărţi despre suferinţă“, continuă Philip Yancey, mi-am pus întrebarea: «Are lumea nevoie de încă o carte despre suferinţă?» Petrecând mult timp printre oamenii suferinzi, am ajuns la concluzia că răspunsul este da. Am înţeles faptul că multe cărţi referitoare la suferinţă sunt lipsite de relevanţă tocmai pentru oamenii care suferă. Pentru ei problema suferinţei nu este teoretică, un joc teologic de sistematizare a silogismelor referitoare la suferinţă.[…] Sunt de părere că Dumnezeu a dat Bisericii mandatul de a prezenta dragostea Lui unei lumi care suferă. De multe ori când ne gândim la problema suferinţei credem că trebuie să-I punem întrebări lui Dumnezeu, dar să nu uităm că şi El are să ne pună întrebări legate de suferinţă. Cum reacţionăm faţă de oamenii care suferă?“

Iată ce spune el însuşi despre scrierea acestei cărţi:

„Întrebările pe care mi le-am pus în urma întâlnirii cu diferiţi bolnavi au fost începutul unor căutări care au dus în cele din urmă la scrierea acestei cărţi. Am căutat un mesaj pe care creştinii îl pot da oamenilor care suferă. În acelaşi timp, am căutat cu înfrigurare un mesaj care să-mi întărească propria credinţă atunci când sufăr. Unde este Dumnezeu când suferim? Încearcă El să ne spună ceva prin durerea pe care o simţim? […] În această carte nu mi-am propus să mă adresez filosofilor; alţii, mult mai bine pregătiţi decât mine, au făcut acest lucru. […] Voi începe cartea examinând suferinţa din punct de vedere medical – folosind microscopul, dacă pot spune aşa – pentru a vedea ce rol are ea în viaţă. Apoi mă voi ocupa de imaginea de ansamblu a suferinţei în lume, punând întrebarea: ce urmăreşte Dumnezeu? Este apariţia suferinţei în lume marea greşeală a lui Dumnezeu? În cele din urmă, vom vorbi despre reacţiile noastre atunci când suferinţa ne loveşte şi cum putem să-i ajutăm pe alţii.“

Aşadar, partea I a cărţii Unde este Dumnezeu când sufăr? (Where Is God When It Hurts?) îşi propune să răspundă la întrebarea De ce există durerea? Discuţia despre durere trebuie să înceapă cu o analiză biologică a organismului uman, pentru că acest aspect este deseori ignorat de cei care caută un răspuns la întrebarea „unde e Dumnezeu când sufăr?“.

Sistemul durerii merită o cunoaştere mai aprofundată, deoarece complexitatea lui poartă amprenta unui Creator. Iată câteva exemple: degetele au o sensibilitate mare – pot detecta o presiune de 3 grame – , dar nu simt durerea decât după ce presiunea trece de 300 de grame. Sunt extrem de sensibile la presiune, dar relativ insensibile la durere, pentru că sunt părţile corpului utilizate cel mai des. Şi organele interne sunt dotate cu receptori unici. De exemplu, rinichiul trimite un semnal foarte ascuţit dacă semnalează prezenţa unei pietre. Uneori, un organ trebuie să avertizeze creierul de un pericol pe care nu este dotat să-l perceapă. În acest caz apare fenomenul de „durere preluată“ – de exemplu, înaintea unui atac de inimă, persoana poate simţi arsuri sau o uşoară strângere în gât, piept, mandibulă sau mâna stângă.

Aşadar, spune autorul, „Durerea nu a fost adăugată ulterior creaţiei din anumite motive sau dintr-o greşeală a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea demonstrează existenţa unui plan ingenios care serveşte organismul cu fidelitate. Se poate afirma cu certitudine că durerea este esenţială pentru o existenţă normală ca şi vederea sau circulaţia sângelui. Fără durere, după cum vom vedea, vieţile noastre ar fi inundate de pericole şi private de plăceri.“

„Durerea nu este o greşeală a lui Dumnezeu. Senzaţia de durere este un dar – un dar nedorit de nimeni. Mai mult ca orice, durerea ar trebui considerată o metodă de comunicare. Un sistem de senzori care receptează durerea mă protejează permanent de posibile răniri.“

„Pentru a ne schimba percepţia faţă de durere, trebuie să ţinem seama de faptul că natura foloseşte aceiaşi senzori nervoşi şi aceleaşi căi de transmitere şi pentru semnalele dureroase şi pentru cele de plăcere. De aceea, de exemplu, simţim mai degrabă plăcere decât durere dacă frecăm locul înţepăturii unui ţânţar sau după o zi de schi o baie fierbinte produce senzaţii minunate, deşi la început simţim durere. Şi în plan spiritual, de multe ori plăcerea cea mai intensă este rezultatul unei lupte prelungite.“

Să vedem acum care sunt implicaţiile spirituale ale suferinţei. În a doua parte a cărţii autorul caută răspunsul la întrebarea Este durerea un mesaj din partea lui Dumnezeu? El propune, în primul rând „să folosim cuvântul durere pentru a defini sistemul protector al organismului şi cuvântul suferinţă pentru tragediile umane. În fond, un lepros nu simte durerea, dar trece prin multe suferinţe.“

„Cele mai multe dintre suferinţele de pe planeta noastră au drept cauze două principii aşezate de Dumnezeu în creaţie: o lume fizică ce funcţionează conform legilor naturale şi libertatea umană. […] Astfel, şi Pământul, deşi manifestă geniul lui Dumnezeu, este o creaţie decăzută.“

„Biblia afirmă că suferinţa şi răul au intrat în lume din cauza unei măreţe şi teribile caracteristici umane: libertatea.“

De aceea, „Orice discuţie despre nedreptatea suferinţei trebuie să pornească de la faptul că Dumnezeu nu este nici El mulţumit de starea în care se află pământul. […] Dumnezeu a pronunţat deja sentinţa «condamnat» împotriva pământului şi a promis judecată şi restaurare. Faptul că lumea aceasta afectată de rău şi suferinţă există încă este un semn al milei lui Dumnezeu, nu a cruzimii Lui.“

„Cum ne poate atrage Dumnezeu atenţia? Ce ar putea convinge fiinţele umane, iniţiatorii rebeliunii, că lumea în care trăiesc nu este aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie?“ se întreabă Philip Yancey în continuare.

C.S. Lewis a folosit expresia: „durerea, megafonul lui Dumnezeu“. „Dumnezeu ne şopteşte prin plăcerile noastre, ne vorbeşte prin conştiinţă, dar ne strigă prin durerile noastre“, spune Lewis, „durerea fiind megafonul prin care El trezeşte o lume surdă.“ Suferinţa ne obligă să ne oprim şi să ne gândim la lucrurile cu adevărat valoroase.

„Nu afirm că Dumnezeu permite suferinţa pentru că are rolul de megafon“, precizează Philip Yancey. „Totuşi, megafonul durerii transmite un mesaj general despre situaţia tragică în care se află omenirea.“

În continuare, autorul caută să afle felul în care a intervenit Dumnezeu în istoria biblică atunci când a fost vorba de suferinţă şi ce spune Biblia despre cauza sau motivele ei. Vechiul Testament, cu precădere, prezintă multe situaţii – cum ar fi cele zece plăgi care s-au abătut asupra Egiptului – în care Dumnezeu a intervenit în mod supranatural în istoria umană pentru a pedepsi răul. Multe pasaje din Vechiul Testament ne avertizează că unele fapte vor fi urmate de consecinţe dureroase. Unele pasaje din Vechiul Testament ne arată că Dumnezeu cauzează suferinţă oamenilor drept pedeapsă pentru comportarea greşită, dar nu într-un mod capricios sau injust. Pedepsele din Vechiul Testament erau conforme „legământului“ sau contractului dintre Dumnezeu şi Israel şi au fost aplicate după lungi perioade de avertizări.

„Evreii ştiau de ce erau pedepsiţi; profeţii i-au avertizat până în cele mai mici şi mai dureroase detalii. Faraonul Egiptului a ştiut exact de ce s-au abătut cele zece plăgi asupra ţării sale: Dumnezeu le-a spus că vor fi pedepsiţi, care sunt motivele, dar şi cum pot evita pedeapsa. Exemplele biblice ale oamenilor care au suferit drept pedeapsă urmează acest tipar. Suferinţa venea după numeroase avertismente şi numeni nu-şi pierdea vremea întrebându-se «De ce?» Oamenii de atunci ştiau foarte bine de ce sufereau.“

„Părerea mea“, concluzionează Philip Yancey, „este că, în afara cazurilor în care Dumnezeu revelează în mod clar acest lucru, trebuie să căutăm alte modele biblice. Biblia conţine într-adevăr exemple de suferinţă care nu erau pedepse divine.“

Unul dintre ele este cel din Luca 13:1-5: „În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. «Credeţi voi», le-a răspuns Isus, «că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.»“

„Sensul cuvintelor Sale“, explică Philip Yancey, „este că noi, «martorii» unor catastrofe, avem la fel de multe de învăţat din ele ca şi victimele. O tragedie trebuie să ne avertizeze să ne pregătim în caz că suntem următoarele victime ale unei clădiri care se prăbuşeşte sau ale unui act terorist. Astfel, catastrofa îi uneşte pe martori şi pe victime prin chemarea la pocăinţă, amintindu-le în mod drastic despre fragilitatea vieţii. […] Isus le-a îndreptat atenţia de la întrebarea «de ce?» înspre viitor, răspunzând la o altă întrebare: «Care este scopul suferinţei?».

„Răspunsul lui Isus“, după părerea autorului, „rezumă poziţia Bibliei în problema durerii. Dacă privim în trecut şi ne întrebăm «De ce?», nu găsim un răspuns clar. Dar Biblia ne oferă o speranţă pentru viitor, spunând că suferinţa poate fi transformată sau «răscumpărată». O tragedie umană, cum este orbirea, poate demonstra lucrarea lui Dumnezeu. […] Uneori lucrarea lui Dumnezeu se manifestă printr-o minune, cum a fost cazul orbului din naştere. Alteori nu se întâmplă aşa. Dar în toate cazurile suferinţa ne oferă ocazia să arătăm lucrările lui Dumnezeu.“

Un alt exemplu de caz în care suferinţa nu era o pedeapsă este experienţa lui Iov. Exemplul lui Iov iese în evidenţă în Vechiul Testament şi ar trebui să înmormânteze o dată pentru totdeauna ideea că de fiecare dată când suferim Dumnezeu ne pedepseşte sau vrea să ne spună ceva.

„Dumnezeu vrea ca noi să ne hotărâm să-L iubim, chiar dacă această decizie presupune şi durere. El vrea să-L iubim pentru că Îi suntem devotaţi Lui şi nu pentru că urmărim să ne simţim bine şi să fim recompensaţi. Vrea să ne lipim de El, aşa cum a făcut Iov, chiar şi atunci când avem toate motivele să-L renegăm cu furie.“

„O credinţă ca a lui Iov nu poate fi zdrobită pentru că este rezultatul zdrobirii.“

Astfel, suferinţa poate deveni un instrument preţios în îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu pentru fiinţele umane. „A ne da seama de acest lucru înseamnă a înţelege că lumea aceasta, cu toate durerile şi miile de şocuri naturale moştenite de fire, este un mediu destinat nu sporirii la maximum a plăcerii umane şi reducerii la minimum a durerii, ci un mediu propice formării sufletului.“

Suferinţa pune două mari probleme: (1) cauza: De ce sufăr? Cine este vinovat? Şi (2) reacţia. Cei mai mulţi dintre noi vrem, din instinct, să aflăm care este cauza durerii noastre şi apoi să ne hotărâm cum vom reacţiona. Dar Dumnezeu nu i-a permis lui Iov să aibă această opţiune. El i-a distras atenţia de la problema cauzei şi i-a îndreptat-o spre cea a reacţiei.

„Dumnezeu are un sfat: «Nu te mai plânge. Nu ştii despre ce vorbeşti.» Sau, aşa cum a spus cineva: «Dumnezeu nu explică. El copleşeşte. El îl întreabă pe Iov cine se crede. El spune că încercarea de a-i explica lui Iov ceea ce dorea să înţeleagă este la fel ca explicarea teoriei lui Einstein unei moluşte. Dumnezeu nu-şi descoperă marile planuri. El se descoperă pe Sine Însuşi.»“

„Dumnezeu este interesat de un singur lucru cu privire la Iov: reacţia lui. El nu i-a explicat originea suferinţelor lui, dar i-a îndreptat privirile spre viitor. Tragedia a avut loc – ce vei face? Încercarea de a găsi vinovatul este inutilă. Responsabilitatea lui Iov era stabilirea reacţiei sale, domeniul asupra căruia el avea control, nu Dumnezeu.“

Astfel, „Problema durerii nu este o dilemă filosofică, cel puţin nu în Biblie, ci un test al reacţiei şi al credincioşiei umane.“

„Ne vorbeşte Dumnezeu prin suferinţă? Este periculos şi poate şi nebiblic să ne chinuim singuri căutând răspunsul la această întrebare la cea mai mică durere sau suferinţă concretă. Mesajul transmis de durere se poate rezuma la răspunsul că trăim într-o lume determinată de legi inflexibile, ca toţi ceilalţi oameni. Dar, dintr-un punct de vedere mai larg, al întregii istorii, da, este adevărat că Dumnezeu ne vorbeşte prin suferinţă sau poate în ciuda suferinţei. Simfonia pe care o compune El conţine pasaje în game minore, disonante şi o lungă şi obositoare fugă. Dar aceia dintre noi care respectă indicaţiile dirijorului încă de la începutul piesei, vor izbucni într-o zi, cu puteri noi, în cântec.“

Philip Yancey încearcă să descopere în continuare dacă principiile teoretice prezentate în cea de-a doua parte a cărţii dau rezultate când sunt aplicate în situaţii concrete, în viaţa reală. Aşa că acesta prezintă poveştile impresionante ale unor oameni care au fost loviţi de durere când se aflau încă în floarea vârstei şi a căror identitate a fost definită în mare măsură de suferinţa care s-a abătut asupra lor. Primul este Brian Sternberg, care deţine numeroase premii şi recorduri la săritura cu prăjina. Celălalt exemplu este cel al lui Joni Eareckson Tada. De asemenea, autorul ne prezintă şi cazurile impresionante ale unor supravieţuitori ai lagărelor de concentrare din timpul Holocaustului, şi toate aceste poveşti vă las să le descoperiţi voi. Vă voi împărtăşi însă concluzia acestei părţi:

„Dumnezeu nu S-a cruţat nici pe El Însuşi de suferinţa umană. Şi El a atârnat pe un lemn, la Calvar şi acest lucru este suficient pentru mine ca să continui să cred într-un Dumnezeu al dragostei. […] În cerul Său confortabil, Dumnezeu nu-şi închide urechile în faţa suferinţelor de pe pământul plin de suspine. El ni s-a alăturat, a hotărât să trăiască printre oamenii necăjiţi, în sărăcie şi în mari suferinţe. Şi El a fost victima nevinovată a unei torturi crude şi lipsite de sens. Totuşi, El a continuat să creadă, îndreptându-şi gândurile spre binele pe care-l va aduce suferinţa Lui. Ce bine? Transformarea sau răscumpărarea umanităţii. Suferinţa a fost costul iertării lui Dumnezeu.“

În partea a patra a cărţii Unde este Dumnezeu când sufăr?, Philip Yancey ne dă câteva sfaturi pentru a învăţa cum putem înfrunta durerea şi cum să reacţionăm faţă de cei în suferinţă şi este probabil partea cea mai practică a acestei cărţi. Autorul începe prin a ne spune că „cea mai bună pregătire pentru a înfrunta suferinţa este să ai o viaţa bună atunci când eşti încă sănătos şi să fii înconjurat de oameni care să te susţină. Nu poţi pune instantaneu temeliile puterii de a rezista. Ele trebuie să fie construite tot timpul.“

În legătură cu felul în care îi putem ajuta pe cei în suferinţă, autorul ne asigură că „toţi avem aceeaşi capacitate de a ajuta şi aceasta este vestea bună. Nu există un remediu magic pentru omul aflat în durere. În principal, un astfel de om are nevoie de dragoste, nu de înţelepciune sau cunoaştere, pentru că dragostea îşi dă seama în mod instinctiv de ceea ce are nevoie omul care suferă. Dumnezeu foloseşte oameni obişnuiţi pentru a aduce vindecare.“

„Suferinţa nu este niciodată fără sens pentru că Dumnezeu Însuşi a suferit.“

„Suferinţa produce răbdare sau perseverenţă, ajutându-mă să încetinesc ritmul de viaţă şi să mă întorc spre Dumnezeu; aduce biruinţă pentru că sunt obligat să apelez la adevăratele resurse spirituale.“

A cincea şi ultima parte a cărţii Unde este Dumnezeu când sufăr? de Philip Yancey ne arată cum ne ajută credinţa în suferinţă. Îmi place citatul cu care începe această ultimă parte: „Dumnezeu plânge cu noi, pentru ca într-o zi noi să râdem cu El.“

„Viaţa lui Isus pe pământ ar trebui să răspundă o dată pentru totdeauna întrebării: «Ce crede Dumnezeu despre durerea noastră?» Dumnezeu nu ne-a răspuns prin cuvinte sau teorii despre durere. El s-a dăruit pe Sine Însuşi. Pe cruce, Dumnezeu Însuşi a îndurat durerea îngrozitoare a lumii acesteia. […] O filosofie poate explica lucruri dificile, dar nu are puterea să le schimbe. Evanghelia, relatarea vieţii lui Isus, promite schimbare. […] Cu toate că Isus nu îndepărtează întotdeauna durerile noastre, El le acordă semnificaţie absorbindu-le în propriile Sale suferinţe. Noi participăm la împlinirea scopurilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu din această lume, luptând alături de El în războiul alungării răului de pe planeta aceasta. Crucea lui Cristos asigură rezultatul pozitiv al războiului, dar luptele trebuie încă purtate.“

Datorită lui Isus, Dumnezeu înţelege cu adevărat durerea noastră. Lacrimile noastre devin lacrimile Lui. Nu suntem abandonaţi. Însă nu trebuie să uităm că „Isus se bazează de multe ori pe noi pentru a ne ajuta unul pe altul să suportăm suferinţa. Expresia «trupul lui Cristos» exprimă foarte bine misiunea noastră: să arătăm în mod fizic, mai ales celor aflaţi în nevoie, cum este Cristos.“

„Uneori El intervine în mod direct prin minuni, alteori dăruind putere supranaturală celor care au nevoie. Dar în cele mai multe cazuri El se bazează pe noi, agenţii Lui, pentru a-I aduce la îndeplinire lucrarea în lume. Suntem chemaţi să trăim viaţa lui Cristos în lume, nu numai să vorbim despre ea. Noi anunţăm mesajul Lui, luptăm pentru dreptate, ne rugăm pentru milă…şi suferim împreună cu cei ce suferă.“

„Unde este Dumnezeu când sufăr? El se află în noi – nu în lucrurile care ne produc suferinţa – şi ne ajută să ne transformăm din oameni răi în oameni buni. Putem spune fără teama de a greşi că Dumnezeu poate face răul să producă binele; nu putem spune că Dumnezeu face răul în speranţa că se va produce binele.“

Iată că sunt multe de spus despre această carte şi, cu siguranţă, despre acest subiect. Dar mai cred şi că Philip Yancey reuşeşte să găsească un echilibru în cartea sa şi să dea speranţă. Pe mine, cel puţin, această carte m-a ajutat să am o perspectivă mai bună asupra suferinţei şi să înţeleg ce atitudine ar trebui să am în faţa ei. În plus, vă asigur că, deşi este o carte care tratează o temă mai sumbră, veţi fi captivaţi de ea şi o veţi citi pe nerăsuflate. Cel puţin, mie aşa mi s-a întâmplat şi a devenit, în ciuda temei sale, una dintre cărţile mele preferate.

Pentru mai multe informaţii despre Philip Yancey, cărţile sale şi proiectele sale curente, vizitaţi site-ul său philipyancey.com.

De asemenea, puteţi citi aici despre o altă carte de-a lui Philip Yancey, Isus pe care nu L-am cunoscut.

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s