Astăzi vă aduc în atenţie cartea şi personalitatea unei figuri importante din istoria timpurie a creştinismului, un om a cărui operă este citată până în ziua de azi de mulţi autori creştini contemporani şi nu numai. Este vorba de Sfântul Augustin şi cartea sa intitulată Confesiuni.
Aurelius Augustinus s-a născut în Thagaste, la 13 noiembrie 354 în provincia nord-africană Numidia. Augustin pleacă la 17 ani la Cartagina pentru studii. O nouă etapă în viaţa lui Augustin se deschide în anul 383 când, la vârsta de 29 de ani, se află la Roma, în căutarea unui post care să-i permită împlinirea visului patern: cariera politic-administrativă. Acolo se întâlneşte cu Sfântul Ambrozie, care va deveni mentorul său şi cel care îl va îndrepta spre credinţa creştină.
În sâmbăta Paştilor anului 384, la vârsta de 33 de ani, Augustin primeşte botezul în prezenţa Sfântului Ambrozie, alături de câţiva alţi prieteni apropiaţi.
Augustin a scris mult în timpul vieţii sale, multe dintre operele sale vizând combaterea ereziilor vremii sau clarificarea şi definirea unor concepte creştine. Cartea pe care o avem în vedere astăzi, Confesiuni, este poate cea mai cunoscută dintre operele Sfântului Augustin. Ea a fost scrisă în ultimele luni ale anului 397 şi primele luni ale anului următor. Augustin avea atunci în jur de 44 de ani, şi trecuseră 11 ani de la botez.
El a scris această carte ca o lungă confesiune adresată lui Dumnezeu şi semenilor săi, pentru că, spune Augustin: Vai despre cei care vorbesc despre orice, dar tac în privinţa ta, căci vorbăria lor nu-i decât muţenie!
Augustin prezintă istoria vieţii sale, copilăria, tinereţea, studiile, evoluţia sa spirituală, lupta cu păcatul, convertirea, botezul, dar şi cugetări şi adevărate raţionamente cu privire la timp, existenţa răului şi creaţie.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut un lucru de imitat, este felul în care Augustin vede, retrospectiv, povestindu-şi viaţa, momente în care Dumnezeu l-a scăpat de vreo boală sau de un alt rău şi caută să scoată în evidenţă, prin tot ce expune, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
În încheierea prefeţei la Confesiunile Sfântului Augustin, Eugen Munteanu încearcă să încadreze această carte într-un gen: Relatare narativă? Fireşte, dar până la un punct şi doar în prima parte. Efuziune lirică? Speculaţie filozofică? Discurs critic-interpretativ asupra textelor scripturale? Analiză psihologică? Fiecare în parte şi toate la un loc, într-un discurs practic indisociabil în componente. Pare un text scris dintr-o răsuflare, fără o schemă prestabilită, ba chiar, la o lectură superficială, plin de incoerenţe, reveniri şi repetiţii, lipsit parcă de o unitate interioară.
Poate tocmai acest caracter inclasabil face ca această carte să fie atât de interesantă pentru că fiecare cititor va găsi ceva mai aproape de inima lui, fie că vrea să afle povestea unei convertiri, să se identifice cu lupta lui Augustin împotriva păcatului sau a ereziilor sau să găsească o explicaţie pentru rău, timp sau creaţie.
El îşi începe cartea cu laudă la adresa lui Dumnezeu, spunând: Tu eşti mai presus de orice şi nu te schimbi, nu în tine se desfăşoară ziua de astăzi şi, totuşi, ea trece prin tine, căci în tine se află toate timpurile; acestea nu şi-ar găsi parcursul dacă nu le-ai cuprinde în tine pe toate.
Povestind despre copilăria sa, Augustin mărturiseşte: Eram încă un copil când am auzit despre viaţa veşnică ce ne-a fost promisă prin umilinţa Domnului Dumnezeului nostru, cel care s-a coborât până la trufia noastră.
Mama lui Augustin a jucat un rol foarte important în viaţa lui Augustin, ea fiind singura credincioasă din familie pentru mult timp şi cea care s-a rugat toată viaţa ei pentru mântuirea fiului său. Augustin vorbeşte aşadar în termeni foarte elogioşi despre mama sa, care, deşi avea o credinţă diferită de a tatălui, i-a fost întotdeauna supusă soţului ei.
Iată cum descrie Augustin tinereţea sa zbuciumată, trăită în desfrâu, dar şi în mari căutări: Nu te iubeam, şi mă desfrânam departe de tine, şi în desfrâul meu auzeam răsunând de peste tot: „Bravo, bine!“. Imitam pe cele mai de jos dintre făpturile tale şi, ca unul ieşit din ţărână, spre ţărână mă îndreptam, părăsindu-te pe tine.
Am spus că Augustin vorbeşte în cartea sa şi despre studiile sale, şi el scrie şi despre cărţile care l-au marcat şi care i-au influenţat modul de gândire. Una dintre ele a fost o carte a renumitului orator Cicero. Într-adevăr, citirea acestei cărţi [Hortensius de Cicero], spune Augustin, mi-a schimbat starea de spirit, a întors rugăciunile mele către tine, Doamne, şi a prefăcut în întregime legămintele, juruinţele şi dorinţele mele. […] În exhortaţiunea lui Cicero mă atrăgea doar faptul că mă îndemna să iubesc, să caut, să dobândesc, să stăpânesc şi să îmbrăţişez cu tărie nu una sau alta din sectele filosofilor şi ale înţelepţilor, ci înţelepciunea însăşi, oriunde s-ar fi aflat ea.
Cu aceste gânduri am hotărât să-mi îndrept atenţia spre Sfintele Scripturi, ca să văd cum sunt ele, mărturiseşte Augustin. Şi iată ce am văzut: un lucru de nepătruns pentru cei trufaşi şi care nu se dezvăluie deloc unor copii; o intrare umilă care se lărgeşte mereu, pe măsură ce înaintezi, totul fiind învăluit în taine adânci.
Lectura Scripturii este cea care va duce, peste nouă ani, la adevărata convertire a lui Augustin pe care el o relatează în felul următor: Iată că aud o voce din casa vecină, ca un cântec al cuiva, ca de copil sau de copilă, nu-mi dau seama, care zicea şi repeta întruna: „Ia şi citeşte; ia şi citeşte“. Am luat cartea în mână, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte.“
Din acel moment, Augustin se transformă dintr-un om imoral, căutător de plăceri, într-un adevărat apărător al credinţei creştine, care a demontat cu iscusinţă multe dintre ereziile vremii sale şi a devenit de-a lungul secolelor un reper în istoria creştinismului.
Dintre multele cugetări pe diverse teme, vă las doar cu una despre timp, încurajându-vă să le descoperiţi voi şi să le studiaţi în tihnă pe celelalte. Există trei timpuri, spune Augustin, prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare. Căci aceste trei există doar în suflet, iar într-un alt loc, eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare, în aşteptare.
CARTEA E O VIAȚĂ 
4 gânduri despre „„Confesiuni“ de Sfântul Augustin”