„În căutarea Dumnezeului nevăzut“ de Philip Yancey

Vă propun astăzi să pornim În căutarea Dumnezeului nevăzut. Aşa se numeşte cartea lui Philip Yancey pe care vă invit să o descoperiţi astăzi, care caută un răspuns la întrebarea Ce ne putem aştepta să găsim? atunci când Îl căutăm pe Dumnezeu. Iată ce mărturiseşte autorul despre scrierea acestei cărţi: Într-un anumit fel pot spune că am scris această carte încă din prima zi în care am simţit foamea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi ea pare fundamentală, dar multe dintre reţetele pe care le-am aplicat nu mi-au adus satisfacţia dorită. Creştinii propovăduiesc promisiunea strălucitoare a unei „relaţii personale cu Dumnezeu“, dorind să arate că a-L cunoaşte pe Dumnezeu se aseamănă cu procesul cunoaşteri unei fiinţe umane. Cu toate acestea, într-o zi se lasă o perdea grea, perdea ce separă invizibilul de vizibil. Cum pot avea o relaţie personală cu o fiinţă de care nu sunt sigur că există? Ori există posibilitatea de a fi sigur?

Cartea este structurată în şase părţi, pornind de la dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu care există în noi, continuând cu o discuţie lungă despre credinţă, componenta esenţială în relaţia cu un Dumnezeu nevăzut şi nu numai, oferind apoi o descriere interesantă şi originală a Trinităţii, urmând ca în ultimele părţi să fie aduse în discuţie lucrarea Duhului Sfânt, etapele creşterii spirituale şi finalitatea relaţiei.

Philip Yancey îşi începe cartea subliniind următorul adevăr: Dumnezeu este personal. Biblia, atât Vechiul, cât şi Noul Testament, prezintă un Dumnezeu care ne influenţează şi care este influenţat de noi. „Căci Domnul are plăcere de poporul Său“ spune psalmistul (149:4); uneori Dumnezeu ajunge să fie jignit de poporul Său, spun profeţii. Personalitatea lui Dumnezeu transpare de pe fiecare pagină a Bibliei. „Dumnezeu este dragoste“, spune apostolul Ioan. „Oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.“ Este greu să devii mai personal decât atât.

Singurul lucru mai dificil decât stabilirea unei relaţii cu un Dumnezeu invizibil, a descoperit Philip Yancey, este absenţa oricărei relaţii de acest fel.

Pentru acest lucru este însă nevoie de credinţă: Credinţa apare unde te aştepţi mai puţin şi dispare acolo unde te aştepţi să prospere. Dar lucrul care îmi dă speranţă este că Isus a folosit orice sămânţă de credinţă pe care o putea avea un om. În fond, El a apreciat credinţa tuturor celor care I s-au adresat Lui, de la îndrăzneţul ofiţer la îndoielnicul Toma şi la tatăl disperat care I-a spus: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“

Trăirea prin credinţă înseamnă ca eu să trăiesc pentru a-I fi plăcut lui Dumnezeu, nu ca El să-mi facă mie pe plac. […] Nu Îl cunosc dinainte pe Dumnezeu, apoi Îi fac voia; ajung să Îl cunosc împlinindu-i voia. Eu intru într-o relaţie activă cu Dumnezeu, ceea ce înseamnă să petrec timp cu Dumnezeu, îngrijindu-mă de oamenii de care El se îngrijeşte şi ascultându-I poruncile – indiferent de impulsurile mele de moment.

A treia parte a cărţii În căutarea Dumnezeului nevăzut se ocupă de descrierea fiecărei Persoane a Trinităţii în parte, nu înainte de a prezenta câteva preliminarii despre relaţii şi cunoaşterea cuiva, fie el Dumnezeu sau o altă persoană umană.

Să „cunoşti“ o altă persoană implică necesitatea asumării unor riscuri, unele aproximări şi un mare necunoscut.

Cu excepţia întrupării lui Isus şi a câtorva epifanii, Dumnezeu prezintă foarte puţin interes faţă de modul nostru de comunicare. Dumnezeu a „făcut şi văzut tot ceea ce se poate face şi vedea“ şi nu are motive să se supună timpului şi spaţiului mai mult decât este necesar.

Dumnezeu şi cu mine fiind profund diferiţi, înţelegem de ce prietenia nu este principalul model folosit în Biblie pentru a descrie relaţia mea cu El. Închinarea este.

Ron Hansen remarcă faptul că Dumnezeu ne dă exact atât cât să-L căutăm şi niciodată destul pentru a-L putea descoperi pe deplin. Dacă ar face mai mult, ar inhiba libertatea noastră şi libertatea noastră Îi este dragă lui Dumnezeu.

Pe scurt, Dumnezeu trebuie să decidă ritmul comunicării, pentru ca noi să-L cunoaştem atunci când doreşte El să se reveleze. Inegalitatea existentă între noi şi Dumnezeu demonstrează că multe lucruri vor rămâne înconjurate de mister.

DUMNEZEU SE ASCUNDE. Dar o face în aşa fel încât să poată fi găsit.

„Dumnezeu este o persoană care îşi drege glasul în timp ce Se ascunde şi astfel Se dă de gol“, a spus Meister Echart.

DUMNEZEU ESTE BLÂND, iar PREZENŢA LUI VARIAZĂ.

Dumnezeu este liber. Liber să Se descopere sau să Se ascundă, să intervină sau să nu intervină, să lucreze în afara naturii sau din ea, să conducă lumea sau să fie respins şi dispreţuit de ea, să-Şi manifeste puterea sau să-Şi impună limitări. Libertatea noastră vine din partea unui Dumnezeu care preţuieşte libertatea.

Înţelegând aceste preliminarii, putem trece la descrierea celor trei Persoane ale Trinităţii, care pleacă de la o imagine foarte sugestivă, care mie, personal, mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut foarte potrivită.

Îl înţelegem pe Dumnezeu mai bine, sugerează Dorothy Sayers, gândindu-ne la El ca la un artist plin de creativitate. Imaginea lui Dumnezeu străluceşte cel mai clar prin noi în actul creaţiei – cuprinzând cele trei etape: Ideea, Exprimarea şi Recunoaşterea – şi, reproducând acest act, putem începe să înţelegem, prin analogie, Trinitatea.

Deşi Dumnezeu este Unul, în cadrul unităţii putem distinge opera a trei persoane distincte. Dumnezeu este Ideea sau Esenţa realităţii. „Eu sunt cel ce sunt“ S-a prezentat El lui Moise, folosind un cuvânt evreiesc care poate fi tradus mai bine prin expresia „voi fi ceea ce voi fi“. Tot ceea ce există – tot – provine din această Esenţă.

Dumnezeu Fiul reprezintă Exprimarea perfectă a Esenţei. Fiul „este oglindirea slavei Lui [a lui Dumnezeu] şi întipărirea Fiinţei Lui“ a spus autorul Epistolei către evrei. „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut“ a spus Pavel. Pentru a vedea cum este Dumnezeu nu trebuie decât să priveşti la Isus.

Ultimul pas în revelaţia creativă a lui Dumnezeu şi-a găsit împlinirea în Rusalii, atunci când Dumnezeu a venit să locuiască înăuntrul omului. Ceva din Esenţa Lui, acelaşi Duh care se mişca deasupra creaţiei, locuieşte acum în sufletele imperfecte ale oamenilor, oferindu-ne o Recunoaştere a noii identităţi: Duhul „ne face să strigăm „Ava, adică Tată!“. „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.“ Actul creator al lui Dumnezeu a atins punctul culminant.

Ceea ce face Philip Yancey în continuare este să prezinte care sunt avantajele şi dezavantajele sau limitările fiecărei manifestări în parte a Trinităţii în relaţia cu oamenii.

Astfel, vechiul Testament descoperă un Dumnezeu (Tată) neobosit să iubească, dar experienţele Israelului demonstrează că Dumnezeu poate fi îndepărtat sau forţat să Se ascundă ca rezultat al acţiunilor omeneşti. Câteodată Dumnezeu permite ca noi să determinăm intensitatea prezenţei Lui.

Cu Isus, s-a întâmplat ceva nou: Dumnezeu a devenit una dintre creaţiuni, un eveniment nemaiîntâlnit, nemaiauzit, unic în cel mai adevărat sens al cuvântului.

Datorită lui Isus noi nu trebuie să ne mai întrebăm dacă Dumnezeu doreşte intimitatea cu noi. Vrea Dumnezeu contacte apropiate cu noi? Isus a părăsit cerul pentru acest lucru. A restabilit legătura originară dintre Dumnezeu şi oameni, dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă. Isus I-a dat o faţă lui Dumnezeu, iar această faţă este brăzdată de lacrimi.

Mă gândesc la Duhul nu atât ca la o forţă supranaturală care ne influenţează vieţile cotidiene, ci ca la cel care aduce Recunoaşterea (cuvântul lui Dorothy Sayers) lui Dumnezeu în locuri pe care le-am trecut cu vederea. Spiritul este instrumentul prin care percepem, nu ceea ce percepem, cel care ne deschide ochii asupra realităţilor spirituale.

În jumătatea a doua a cărţii autorul vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt şi etapele creşterii spirituale.

„A fi un ucenic creştin nu este rezultatul eforturilor noastre, ci înseamnă a-I face loc lui Dumnezeu pentru ca El să poată locui în noi.“ […] Noi nu putem construi personalitatea care să-I facă plăcere lui Dumnezeu, dar Dumnezeu poate şi promite să facă acest lucru.

Autorul ne provoacă să ne punem în fiecare zi întrebarea următoare: Am făcut astăzi ceva care să-I fi făcut plăcere lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu tânjeşte să-Şi găsească plăcerea în mine, I-am oferit oare ocazia?

Cineva a oferit următoarea imagine a vieţii umane în relaţie cu Dumnezeu: Închipuiţi-vă că lumea este un cerc imens avându-L pe Dumnezeu în centru, iar vieţile umane se află pe circumferinţă. Imaginaţi-vă acum că există linii drepte care leagă toate vieţile umane de Dumnezeu. Nu vă daţi seama că nu ai cum să te apropii de Dumnezeu decât apropiindu-te de ceilalţi şi nu ai cum să te apropii de ceilalţi decât apropiindu-te de Dumnezeu?

Cuvintele folosite pentru a descrie Duhul Sfânt – Mângâietor, Sprijinitor, Sfătuitor – arată că schimbarea implică un proces intern lent, cu multe întreruperi şi situaţii de criză. Dumnezeu nu a promis o permanentă beatitudine sau o existenţă lipsită de probleme, ci a promis să fie prezent în tăcere şi întuneric, să existe alături de noi, în noi şi pentru noi.

Noul Testament prezintă viaţa cu Dumnezeu ca pe o călătorie a credincioşilor aflaţi în diferite puncte ale drumului. Pentru a uşura prezentarea, spune Philip Yancey, am redus totul la trei etape – Copilul, Adultul şi Părintele. Aceste trei categorii rezumă pentru mine cele trei faze ale vieţii spirituale.

Ce putem învăţa însă de la copii, pentru a avea o credinţă matură? În primul rând, copiii nu au păreri preconcepute despre realitate. În al doilea rând, copiii ştiu să accepte un cadou. Şi nu în ultimul rând, copiii ştiu să aibă încredere.

A doua etapă la care trebuie să trecem în creşterea noastră spirituală este cea de adult. Philip Yancey remarcă anumite motivaţii mature pentru a asculta de Dumnezeu: Atât dorinţa de a-i face pe plac persoanei pe care o respecţi, cât şi recunoştinţa faţă de un sacrificiu extraordinar reprezintă motivaţii adulte, nu copilăreşti, ale ascultării şi ambele se aplică într-o relaţie cu Dumnezeu. Însă cea mai importantă şi copleşitoare motivaţie este să reflectăm adevărata noastră identitate ca preaiubiţi ai lui Dumnezeu. Îi iubim pe ceilalţi, spune apostolul Ioan, deoarece Dumnezeu ne-a iubit mai întâi.

A treia etapă prezentată de autor este etapa de părinte. Ca orice părinte uman, creştinul matur trăieşte nu pentru el, ci pentru binele altora. […] Noul Testament ne îndeamnă să urcăm tot mai sus, spre motivaţii mai înalte pentru a fi mai buni. Un copil vrea să ştie cum poate să scape basma curată după o greşeală; un adult înţelege că limitele există spre binele lui; un părinte îşi sacrifică de bună voie libertatea pentru binele altora. Ne asemănăm tot mai mult cu Dumnezeu atunci când renunţăm la noi înşine.

Vă las pe voi să descoperiţi care este finalitatea acestei relaţii cu Dumnezeu, citind cartea lui Philip Yancey. În căutarea Dumnezeului nevăzut este o carte destul de stufoasă şi de complexă, cu multe idei originale şi interesante, pentru că Philip Yancey a citit mult şi citează foarte mulţi autori. Mi-au plăcut foarte mult capitolele despre Persoanele Sfintei Treimi, mi s-a părut foarte sugestivă imaginea de la care porneşte el, cea a actului creator ce implică ideea, expresia şi recunoaşterea şi mi-a plăcut foarte mult cum a schiţat etapele creşterii spirituale.