„Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei divine“ de Fratele Laurenţiu al Învierii

Dumnezeu este omniprezent. Dar suntem noi oare conştienţi în fiecare clipă de acest lucru? Această conştienţă se poate căpăta prin exerciţiu, aşa cum ne învaţă Fratele Laurenţiu al Învierii în cartea pe care o descoperim astăzi, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei divine în rutina cotidianului, ce cuprinde maxime şi scrisori ale acestui călugăr francez din secolul al XVII-lea.

Sfaturile pe care le-a dat în timpul vieţii sau în scrisori au fost adunate într-un volum de Joseph de Beaufort după moartea Fratelui Laurenţiu şi ele formează ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de Practicarea prezenţei lui Dumnezeu sau, aşa cum a apărut în limba română, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei divine în rutina cotidianului.

Gândurile acestui călugăr sunt în acelaşi timp pline de încurajare, dar şi un îndemn la cercetare, smerire şi la o trăire mai intensă cu Dumnezeu.

Prima parte a cărţii cuprinde Maxime spirituale referitoare la ce înseamnă practicarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Aceasta se bazează pe câteva principii:

Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui în tot ceea ce facem, spunem şi urmărim. Ţelul pe care-l urmărim să fie acela de a deveni cei mai desăvârşiţi adoratori ai lui Dumnezeu în viaţa de aici, aşa cum nădăjduim să fim în întreaga veşnicie. Să luăm hotărârea fermă de a învinge, prin îndurarea lui Dumnezeu, toate piedicile pe care le vom întâlni în viaţa spirituală.

De asemenea, fratele Laurenţiu ne îndeamnă să nu uităm că Pe cât de mare este năzuinţa unui suflet de a atinge desăvârşirea, pe atât de mare îi e dependenţa de harul divin, iar ajutorul lui Dumnezeu îi este tot atât de necesar în fiece clipă pe cât de mare îi este neputinţa în absenţa Lui.

În continuare aflăm care sunt, în viziunea fratelui Laurenţiu, exerciţiile necesare pentru atingerea vieţii spirituale.

Exerciţiul cel mai sfânt, mai obişnuit şi mai necesar în viaţa spirituală este prezenţa lui Dumnezeu – şi a te învăţa şi de a te delecta cu sfânta Sa tovărăşie, vorbind smerit şi conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă, fără vreo regulă sau măsură, îndeosebi atunci când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.

Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat ca toate faptele noastre, fără deosebire, să fie un fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără pregătire, aşa cum izvorăsc din puritatea şi simplitatea inimii.

Cel care practică acest lucru vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, Îi cere cele de care are trebuinţă şi se bucură necurmat în mii şi mii de feluri în prezenţa Lui.Este totuşi nimerit să spunem că această conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi în inima sufletului, ţine să precizeze fratele Laurenţiu.

Prezenţa lui Dumnezeu este, deci, viaţa şi hrana sufletului, care se poate dobândi doar prin harul Domnului. Şi iată acum şi mijloacele de a o dobândi.

Primul mijloc este o mare curăţie a vieţii.

În al doilea rând, să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac lui Dumnezeu.

Nu trebuie să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o obişnuinţă nu se formează fără osteneală; însă, odată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face, ne încurajează fratele Laurenţiu.

Într-un mod surprinzător de pragmatic, fratele Laurenţiu vorbeşte în continuare despre Foloasele prezenţei lui Dumnezeu:

Primul folos adus sufletului de prezenţa lui Dumnezeu este credinţa mai vie şi mai activă care lucrează în toate împrejurările vieţii noastre, îndeosebi în vreme de nevoie, deoarece ea ne ajută să dobândim fără greutate harul de care avem trebuinţă în înfruntarea ispitelor şi în legăturile inevitabile cu alte făpturi.

În al doilea rând, Practicarea exerciţiului de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu ne întăreşte nădejdea, care creşte odată cu cunoştinţele noastre.

Apoi, Prezenţa lui Dumenzeu insuflă voinţei un dispreţ faţă de cele create, înflăcărând-o cu focul iubirii sacre: aflându-se întotdeauna cu Dumnezeu, care este un foc mistuitor.

Ca urmare, Sufletul se deprinde într-atât cu Dumnezeu, încât întreaga sa viaţă devine un şir neîntrerupt de acte de dragoste, de adoraţie şi de pocăinţă, de încredere şi mulţumire, de jertfe, rugăminţi şi de cele mai nobile virtuţi.

Până acum am parcurs prima parte, cea care cuprinde maxime spirituale, iar acum vom descoperi ce sfaturi duhovniceşti le dădea fratele Laurenţiu celor ce-i scriau.

În Scrisoarea a III-a adresată unei călugăriţe fratele Laurenţiu declară că:

Nu există pe lume un fel de viaţă mai plăcut, nici mai încântător decât neîntrerupta conversaţie cu Dumnezeu; lucru pe care doar cei ce îl practică şi îşi găsesc plăcerea în el pot să-l înţeleagă. Totuşi, nu vă sfătuiesc s-o practicaţi din această pricină; nu mângâierile de care vom avea, negreşit, parte trebuie să le urmărim în îndeletnicirea aceasta, ci să ne dedicăm din pură dragoste şi pentru că Dumnezeu vrea astfel.

Iată ce scria el celor care îi cereau sfatul. În Scrisoarea a IX-a îi scrie unei doamne următoarele:

În timp ce mâncaţi ori staţi de vorbă cu cineva, înălţaţi-vă din când în când inima către El: cea mai măruntă pomenire a Lui Îi va fi foarte plăcută. Iar pentru aceasta nu trebuie să strigaţi în gura mare, căci El este mult mai aproape de noi decât credem.

Tot unei doamne îi scrie în Scrisoarea a X-a şi îi spune:

Să vă gândiţi deseori la Dumnezeu, zi şi noapte, precum şi în timpul tuturor îndeletnicirilor dumneavoastră, al exerciţilor devoţionale, chiar şi în timp ce vă distraţi. El este întotdeauna lângă dumneavoastră şi cu dumneavoastră; prin urmare, nu-L lăsaţi singur.

Gândiţi-vă deseori la El, adoraţi-L fără încetare, trăiţi şi muriţi cu El: iată frumoasa îndeletnicire de-o viaţă a creştinului, într-un cuvânt, iată rostul nostru. Iar dacă nu ştim lucrul acesta, trebuie să-l învăţăm şi să ne deprindem cu el.

Într-o scrisoare adresată unei călugăriţe care suferea din punct de vedere fizic, el o încurajează, spunându-i că Adesea, Dumnezeu ne îngăduie bolile trupeşti, pentru a le vindeca pe cele sufleteşti. Iar în ceea ce-l priveşte, el declară că Durerile şi suferinţele ar fi pentru mine raiul pe pământ, dacă aş suferi cu Dumnezeu; pe când, cele mai mari plăceri ar fi pentru mine un adevărat iad, dacă le-aş gusta în absenţa Lui.

Următoarele scrisori sunt adresate unei aceleiaşi călugăriţe care suferea de o boală. Iată ce îi scria fratele Laurenţiu:

Întăriţi-vă sufletul, oferiţi-I Lui neîncetat durerile dumneavoastră, cereţi-I putere pentru a le putea îndura şi, mai presus de toate, deprindeţi-vă să-I vorbiţi adeseori şi căutaţi să-L părăsiţi cât mai puţin cu putinţă. Adorţi-L chiar şi în neputinţele dumneavoastră, dăruiţi-vă Lui din când în când şi, în clipele celor mai cumplite suferinţe, cereţi-I cu smerenie şi dragoste, asemeni unui copil bunului său tată, puterea de-a răbda totul, potrivit cu voia Sa sfântă şi ajutorul harului Său.

Rugaţi-L pe Dumnezeu nu să vă elibere de suferinţele trupeşti, ci să vă dea puterea de a răbda cu mult curaj, de dragul Lui, tot ceea ce va dori El şi atât cât va dori.

Inima noastră să devină un templu al Duhului, în care să-L adorăm neîncetat. Trebuie să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac.

Să ne dedicăm întru totul cunoaşterii lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât creşte dorinţa noastră de a-L cunoaşte. Şi întrucât măsura dragostei este cunoaşterea, cu cât aceasta va fi mai adâncă şi mai cuprinzătoare, cu atâ dragostea va fi mai mare.

Aşadar, În timp ce muncim sau facem orice altceva, chiar în timp ce citim şi scriem cărţi, fie ele şi spirituale – mai mult, chiar şi atunci când ne închinăm şi ne rugăm cu glas tare – trebuie să încetăm orice activitate pentru câteva clipe, cât de des ne este cu putinţă, pentru a-L adora pe Dumnezeu în adâncul sufletului nostru, să gustăm din El, chiar şi în fugă şi în ascuns.

Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului este o carte mică, foarte ușor de citit și ușor de luat cu noi când plecăm undeva, așa că nimeni nu se poate plânge că nu a avut timp să o citească. Fratele Laurenţiu ne oferă un model de viață lăuntrică, o relație cu Dumnezeu care poate fi trăită chiar în mijlocul activităților care ne țin ocupați toată ziua. Nu trebuie să Îl izolăm pe Dumnezeu în minutele de rugăciune pe care ni le rezervăm noi, ci putem să-I simțim prezența în fiecare clipă, să-I vorbim, să-L lăudăm și să luăm decizii împreună cu El. Pe lângă cartea sa, m-a impresionat foarte mult ceea ce se spune despre Fratele Laurențiu, faptul că dădea dovadă de o mare bunătate, că firea lui virtuoasă nu l-a făcut aspru sau distant. Îi întâmpina pe toți cu un surâs cald și sincer. Cred că este un model pentru noi și cu siguranță ne-am dori să se știe despre noi că avem o inimă bună, o fire deschisă și un caracter integru și evlavios.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L căutăm şi să-I simţim prezenţa aşa cum a făcut-o fratele Laurenţiu. Cred că experienţa lui cu Dumnezeu şi viaţa lui sunt un model de urmat pentru noi toţi. M-a impresionat smerenia lui şi felul în care îi încuraja pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în a practica acest exerciţiu spiritual, mărtusind că şi lui i-a fost greu. El nu este sfântul tipic care are un rol important în biserică şi nu se îndoieşte de nimic, ci este un om aproape obişnuit, care face o slujbă monotonă, dar în timpul căreia el învaţă să-şi investească timpul şi viaţa cu folos în cunoaşterea lui Dumnezeu şi cred că asta este o încurajare pentru noi toţi, care trăim într-o altă epocă în care mergem la şcoală, facultate, la un serviciu solicitant şi ne găsim scuze că nu avem timp să ne rugăm sau să citim din Biblie. Fratele Laurenţiu a găsit o modalitate de a fi cu Dumnezeu tot timpul, chiar şi atunci când lucra şi gătea la bucătărie şi cred că oricine îi poate urma exemplul. Vă încurajez să citiţi cartea Viaţa cu Dumnezeu, pentru că sigur veţi fi cercetaţi şi încurajaţi să-L căutaţi şi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu mai mult.