Curioasa incertitudine care înconjoară celebrarea Epifaniei este la fel de veche precum sărbătoarea însăși. Știm că, cu mult timp înainte ca Crăciunul să fie celebrat, Epifania era cea mai importantă sărbătoare în bisericile din Răsărit și în cele din Apus. Originile sale sunt obscure, dar este clar că, din cele mai vechi timpuri până azi, sărbătoarea a făcut referire la patru evenimente distincte: nașterea lui Hristos, botezul lui Hristos, nunta din Cana și sosirea magilor din Răsărit. Oricum ar fi, începând din secolul 4, biserica a delimitat nașterea Domnului de sărbătoarea Epifaniei.
Delimitarea nașterii de botezul Domnului a avut o semnificație deosebită. În cercurile gnostice și eretice răsăritene, s-a ridicat ideea că ziua botezului a fost de fapt ziua când Isus S-a născut ca Fiu de Dumnezeu. De aici putea veni o eroare gravă, o neînțelegere a întrupării Domnului. Dacă Dumnezeu nu L-ar fi acceptat pe Isus ca Fiu până în momentul botezului, am fi rămas nemântuiți. Dar, dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu care, prin conceperea și întruparea Sa, a luat asupra Sa trupul nostru, atunci El și doar El este și om adevărat, și Dumnezeu adevărat. Doar atunci ne poate ajuta. Și atunci, ceasul salvării noastre a venit cu adevărat prin nașterea Sa. Iar nașterea lui Hristos înseamnă mântuire pentru toți oamenii.
După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum. Matei 2:9-12