Te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea?
Sau te-ai gândit poate că, dacă Dumnezeu ştie tot, ce rost are să te mai rogi?
Rugăciunea îl schimbă pe Dumnezeu sau pe mine?
Dacă ţi-ai pus vreuna dintre aceste întrebări, să ştii că nu eşti singurul şi că mulţi au încercat să le găsească un răspuns. Vă propun astăzi răspunsul lui Philip Yancey la aceste întrebări şi la multe altele despre rugăciune, compilate în cartea sa, Rugăciunea – Are ea puterea de a schimba ceva?
Philip Yancey mărturiseşte că scrie despre rugăciune din postura unui pelerin, nu a unui expert. Am aceleaşi întrebări pe care le au cei mai mulţi oameni la un moment dat, spune el. De ce par atât de inconsecvente răspunsurile la rugăciune, ba chiar dictate de capriciu? Oare o persoană înconjurată de o mulţime de prieteni care se roagă pentru ea are mai multe şanse de vindecare decât una care se luptă cu cancerul şi are doar o mână de oameni care o susţin cu rugăciunile lor? De ce uneori Dumnezeu pare aproape, iar alteori undeva departe?
Nu mi-am propus nicio clipă să scriu un soi de ghid care detaliază metode precum postul, taberele de rugăciune sau îndrumarea spirituală, continuă Philip Yancey. Am pornit să cercetez tema rugăciunii din postura unui pelerin, mergând agale, contemplând monumentele, ridicând întrebări, cumpănind îndelung, căutând să aflu în ce ape ne scăldăm. Recunosc că există un dezechilibru, o reacţie exagerată faţă de timpul petrecut printre creştini care au promis prea mult şi au gândit prea puţin şi, prin urmare, greşelile pe care le fac sunt pe un fond de sinceritate, nicidecum de falsitate.
Prima parte a cărţii Rugăciunea de Philip Yancey se intitulează În tovărăşia lui Dumnezeu. În această prima parte autorul prezintă rugăciunea ca fiind locul sau momentul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Şi, dacă aşa stau lucrurile, el spune că înseamnă că trebuie să aflu mai multe despre rugăciune. Cele mai mari frământări în viaţa mea de creştin gravitează în jurul aceloraşi două teme: de ce nu acţionează Dumnezeu aşa cum am vrea noi şi de ce nu acţionez eu aşa cum ar dori El. Rugăciunea este tocmai punctul de convergenţă al celor două teme.
Pentru că, spune Yancey, aidoma unui fulger, rugăciunea dezvăluie pentru o fracţiune de secundă lucrul pe care aş prefera să-l ignor: adevărata mea stare de dependenţă fragilă.
Rugăciunea îmi ridică privirea de la aspectele derizorii – sau de la împrejurările vitrege – ale vieţii cotidiene şi îmi oferă un crâmpei din perspectiva generoasă de ansamblu. Atunci văd micimea mea şi măreţia lui Dumnezeu, dar şi adevărata relaţie dintre cele două. În prezenţa lui Dumnezeu mă simt mic pentru că sunt mic, remarcă Philip Yancey.
Philip Yancey observă că prea adesea vedem în rugăciune o adevărată corvoadă, ceva ce trebuie planificat în funcţie de alte întâlniri importante, înghesuită undeva printre alte activităţi urgente. Însă astfel pierdem din vedere esenţialul, căci aşa cum spune Tugwell: „Dumnezeu ne invită să ne luăm liber, să tragem chiulul. Putem lăsa deoparte toate acele lucruri importante pe care trebuie să le facem din postura noastră de Dumnezeu şi să-L lăsăm pe El să fie Dumnezeu.“
În plus, avem nevoie să ne mărturisim păcatele înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Ce anume face mărturisirea atât de necesară? […] Încep cu mărturisirea, nu ca să mă simt nenorocit cu orice preţ, spune Yancey, ci mai degrabă ca să îmi aduc în prim-plan o realitate pe care adesea o ignor. Când recunosc unde mă situez în raport cu un Dumnezeu perfect, înţeleg cu adevărat cum stau lucrurile în univers. Mărturisirea nu face decât să stabilească regulile elementare de relaţionare dintre făptură şi Creator.
Philip Yancey arată că la baza rugăciunii stă cererea de ajutor: chiar şi rugăciunea domnească constă într-un şir de asemenea cereri. Rugăciunea este o declaraţie de dependenţă faţă de Dumnezeu.
În acelaşi timp însă, rugăciunea îmi lasă loc şi pentru exprimarea îndoielilor şi nemulţumirilor – pe scurt, a ignoranţei mele – şi aşezarea lor în faţa luminii orbitoare a realităţii pe care n-o pot înţelege, dar în care învăţ, cu mici poticneli, uneori, să mă încred. Rugăciunea este personală, iar îndoielile mele iau o formă nouă pe măsură ce cunosc Persoana în faţa căreia le aduc.
Rugăciunea este locul în care putem aduce lucrurile imposibil de exprimat public, aspectele care ne provoacă ruşine şi regret, şi pe care le ascundem bine de lumea exterioară. Zadarnic mă străduiesc uneori să înalţ ziduri care să-L ţină pe Dumnezeu la distanţă, spune Yancey, încăpăţânându-mă să ignor faptul că Dumnezeu se uită la inimă, la locurile care scapă privirilor celorlalţi.
Săptămâna viitoare, vom afla și alte adevăruri despre rugăciune din cartea lui Philip Yancey. Până atunci, să descoperim și să exersăm în săptămâna care ne stă înainte, așa cum ne îndeamnă autorul, rugăciunea ca relație și bucurie, și mai puțin ca o tranzacție sau o datorie.
Continuarea: partea a doua, partea a treia.
CARTEA E O VIAȚĂ 