„Întoarcerea fiului risipitor” de Henri Nouwen

Vi s-a întâmplat vreodată să fiți atât de impresionați de o imagine, o scenă dintr-un film, un tablou, o ilustrație, încât să fiți marcați pe viață?

Henri Nouwen, profesor la Harvard și preot catolic, a fost marcat de întâlnirea cu pictura lui Rembrandt, Întoarcerea fiului risipitor.

Astăzi vă invit să descoperiți experiența și reflecțiile spirituale trezite de acest tablou, descrise în cartea Întoarcerea fiului risipitor – o istorie a drumului spre casă (într-o traducere mai recentă, Fiul risipitor – Povestea unei întoarceri acasă).

Pornind de la capodopera lui Rembrandt și analizând detaliu cu detaliu, rumegând fiecare pată de lumină și trăsătură de umbră, Henri Nouwen ajunge să contemple gingășia cu care tatăl își ține fiul aproape de inimă și se redescoperă pe sine ca fiu, când în ipostaza celui mai mic, când în pielea celui mai mare, dar convins „că adevărata chemare este de a deveni tatăl care binecuvântează cu nemărginita milostivire, fără a pune întrebări, și care mereu dă și iartă fără să aștepte ceva în schimb”, spune preotul Alois Bulai în Cuvântul-înainte al cărții.

Henri Nouwen își începe cartea povestind împrejurarea în care a văzut pentru prima oară tabloul lui Rembrandt. În 1983 se afla la Trosly în Franța, într-o casă pentru handicapați mintali deschisă de comunitatea Arca.

O întâlnire aparent nesemnificativă cu un poster reprezentând un detaliu din Întoarcerea fiului risipitor de Rembrandt a declanșat o lungă aventură spirituală care m-a condus la o nouă înțelegere a vocației mele și mi-a oferit forțe noi pentru a o trăi. În centrul acestei aventuri stau o pictură din secolul XVII și artistul său, o parabolă din secolul întâi, autorul ei și o persoană din secolul XX în căutarea semnificației vieții.

După doi ani de la prima întâlnire cu posterul lui Rembrandt, mi-am dat demisia din învățământ, de la Universitatea Harvard și m-am întors la Arca din Trosly, pentru a petrece un an acolo. Înainte de terminarea anului, am decis să fac din Arcă noua mea casă și să merg la Daybreak, comunitatea Arca din Toronto.

Anii petrecuți la Daybreak n-au fost ușori. A existat multă luptă interioară și suferință intelectuală, emotivă și spirituală. Nimic, absolut nimic nu mă făcea să mă gândesc la faptul că aș fi ajuns la capătul drumului. Totuși, transferul de la Harvard la Arca s-a dovedit a fi doar un mic pas de la spectator la participant, de la judecător la păcătos căit, de la învățător al iubirii la persoană iubită cu predilecție.

Acum sunt gata să împărtășesc și altora istoria mea. În ea poate fi găsită un pic de speranță, un pic de lumină și un pic de mângâiere. Multe din cele trăite în ultimii ani se regăsesc în această istorie, nu ca momente de confuzie ori de disperare, ci ca etape ale călătoriei mele spre lumină.

Pornind de la propria situație familială, de fiu mai mare, Henri Nouwen recunoaște că eram pierdut ca fratele mai mic, deși rămăsesem „acasă” toată viața.

Sue Mosteller spunea că: Oricare dintre fii din parabola fiului risipitor ai fi, fiul mai mic sau fiul mai mare, trebuie să-ți dai seama că ești chemat să devii tatăl.

Privindu-l pe bătrânul cu barbă în larga-i mantie stacojie, am opus o rezistență profundă la gândul de a trăi personal rolul acela, mărturisește Nouwen. M-am simțit gata să mă identific cu fiul mai tânăr, risipitor, sau cu fiul mai mare, ros de resentimente, dar ideea de a fi ca acel bătrân care nu avea nimic de pierdut pentru că pierduse totul, și avea doar de dat, aproape mă teroriza. Și totuși, Rembrandt a murit la șaizeci și trei de ani, iar eu sunt mult mai apropiat de acea vârstă decât de vârsta celor doi fii. Rembrandt fusese gata să se pună în locul tatălui; eu de ce n-aș fi? se întreabă el.

Plecarea fiului mai tânăr este un act mult mai ofensator decât ar părea la prima lectură, consideră Henri Nouwen. A pleca de acasă înseamnă mai mult decât un eveniment istoric legat de timp și loc. Înseamnă negarea realității spirituale că aparțin lui Dumnezeu în fiecare părticică a ființei mele, că Dumnezeu mă ține în siguranță în îmbrățișarea Sa eternă, că sunt cu adevărat lucrarea mâinilor lui Dumnezeu și stau ascuns la umbra palmelor Sale. A pleca de acasă înseamnă a ignora adevărul că Dumnezeu „m-a plăsmuit în taină, m-a urzit în adâncurile pământului și m-a țesut în sânul mamei mele”. A pleca de acasă înseamnă a se duce ca și cum nu ar avea o casă și ar trebui să caute în lumea largă pentru a găsi una.

Semnificația întoarcerii fiului mai tânăr este concentrată în cuvintele: „Tată… nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Pe de o parte, fiul mai tânăr își dă seama că și-a pierdut demnitatea condiției sale de fiu, dar în același timp sensul demnității pierdute îl face să înțeleagă că este cu adevărat fiul care avea o demnitate ce se putea pierde.

A primi iertarea înseamnă a lăsa cu adevărat ca Dumnezeu să fie Dumnezeu și să realizeze o însănătoșire autentică, reintegrarea și reînnoirea. Cât timp voi dori să realizez și numai o parte din toate acestea de unul singur, mă mulțumesc cu soluții parțiale, ca aceea de a deveni servitor. Ca slujitor pot încă să păstrez distanțele, să mă revolt, să refuz, să fac grevă, să fug ori să plâng din cauza remunerării. Ca fiu preaiubit trebuie să-mi revendic demnitatea întreagă și să încep a mă pregăti să devin eu însumi tată, scrie Henri Nouwen.

Parabola pictată de Rembrandt ar putea fi pe drept numită „Parabola fiilor pierduți”, consideră el. Nu s-a pierdut doar fiul mai tânăr care a plecat de acasă în căutarea libertății și a fericirii într-o țară îndepărtată, ci și cel care a rămas. El făcea, din punct de vedere exterior, tot ceea ce se presupune că ar face un fiu bun, dar sufletește se îndepărtase de tatăl. Își făcea datoria, muncea cu îndârjire în fiecare zi și împlinea toate obligațiile sale, dar devenise tot mai nefericit și mai puțin liber.

Privind în adâncul ființei mele și apoi în viața altora din jurul meu, mă întreb dacă este mai dăunător desfrâul sau invidia. Există atâta invidie printre cei „drepți” și „corecți”. Cu atâta ușurință se judecă, se condamnă și există atâtea prejudecăți printre cei „sfinți”. Există atâta mânie înnăbușită printre persoanele preocupate să evite „păcatul”.

Cunosc din propria experiență cu cât zel m-am străduit să fiu bun, bine primit, amabil și exemplu bun pentru ceilalți. M-am străduit mereu, în mod conștient, să evit ispita păcatului și m-am temut întotdeauna să cedez ispitelor. Dar, cu toate acestea, cu timpul a intervenit o anumită severitate și un fel de fervoare moralist – și chiar un pic de fanatism – care au făcut tot mai greu să mă simt acasă în casa Tatălui meu. Am devenit mai puțin liber, mai puțin spontan, mai puțin vesel, iar ceilalți au sfârșit prin a mă vedea ca pe o persoană din ce în ce mai „dificilă”.

Tocmai în această lamentare, care poate fi exprimată sau nu, îl recunosc pe fiul mai mare în mine, spune Henri Nouwen. Adesea mă văicăresc din cauza unor mici refuzuri, mojicii și neglijențe. Descopăr frecvent că în mine niciodată nu încetează murmurul, smiorcăiala, bombăneala, jalea și mâhnirea, chiar împotriva voinței mele.

Meditând despre iubirea Tatălui, Nouwen spune că aceasta nu este un act de constrângere. Deși Tatăl vrea să ne vindece de toate temerile noastre interioare, suntem mereu liberi să alegem, să rămânem în întuneric sau să intrăm în lumina iubirii lui Dumnezeu.

Istoria fiului risipitor este istoria unui Dumnezeu care vine să mă caute și nu-și află odihna până nu m-a regăsit, scrie Henri Nouwen.

Privind tabloul cu același nume pictat de Rembrandt, el observă că acesta l-a pictat pe tată cu mâini diferite, una de bărbat, una de femeie. În momentul în care mi-am dat seama de diferența dintre cele două mâini ale tatălui, mi s-au deschis noi orizonturi de înțelegere. Tatăl nu e doar un mare patriarh. Este atât mamă, cât și tată. Atinge pe fiul său cu o mână bărbătească și cu una feminină. El susține, ea dezmiardă. El întărește, și ea mângâie.

Dumnezeu este acela în care sunt prezente cele două moduri de a fi: existența masculină și existența feminină, paternitatea și maternitatea. Mâna dreaptă, cea gingașă care dezmiardă, evocă, după părerea mea, cuvintele profetului Isaia: „Poate uita oare o femeie de copilul ei, așa încât să nu se preocupe de rodul sânului ei? Chiar dacă ar fi vreo femeie care să uite, eu însă nu te voi uita niciodată. Iată, te-am însemnat în palmele mele”.

Dumnezeu se bucură, scrie Nouwen. Nu pentru că au fost rezolvate problemele lumii, nu pentru că au luat sfârșit toate durerile și suferințele oamenilor și, nici măcar datorită convertirii a mii de persoane care acum Îl laudă pentru bunătatea sa. Nu, Dumnezeu se bucură pentru că unul dintre fiii săi care era pierdut a fost regăsit. La această bucurie sunt chemat să particip. Este bucuria lui Dumnezeu, nu bucuria pe care o oferă lumea. Este bucuria de a vedea un fiu care călătorește spre casă înfruntând toate distrugerile, tulburările și angoasele lumii.

Da, știu că încă nu s-au convertit toți, că încă nu există pace în toată lumea, că nu a fost încă elimitată întreaga suferință a lumii, văd însă persoane care se schimbă și se întorc acasă; aud voci care se roagă, remarc momente de iertare și sunt părtaș al multor semne de speranță. Nu trebuie să mă aștept ca totul să meargă perfect, dar pot sărbători cele mai mici semne ale Împărăției pe care le observ.

Ca fiu al lui Dumnezeu care s-a întors și trăiește în casa Tatălui, vreau să fac să crească bucuria lui Dumnezeu, declară Nouwen. Rar există vreun moment în viața mea în care să nu fiu ispitit de tristețe, de melancolie, de cinism, de umor negru, gânduri cenușii, de reflecții morbide și de valuri de depresie. Adesea toate acestea sufocă bucuria din casa Tatălui. Când însă cred cu adevărat că m-am întors și că Tatăl meu mi-a oferit mantia, inelul și încălțămintea, pot îndepărta din inima mea masca tristeții, pot înlătura minciuna despre mine însumi și, prin urmare, să trăiesc în adevăr, în libertatea interioară a fiului lui Dumnezeu.

Cu cât mă apropii mai mult de casă, cu atât mai mult înțeleg că există o altă chemare care stă dincolo de chemarea la întoarcere. Este chemarea de a deveni Tatăl care primește acasă și care cere să se facă sărbătoare. După ce mi-am recăpătat condiția de fiu, acum trebuie să-mi revendic și condiția de tată. Când am văzut pentru prima dată Fiul risipitor al lui Rembrandt, nu mi-am imaginat nicidecum că a deveni fiu căit era doar un pas pe drumul spre devenirea întru tatăl care primește și spune „Bun-venit”. Acum înțeleg că mâinile care iartă, mângâie, vindecă și oferă un ospăț festiv trebuie să devină mâinile mele. A deveni Tatăl înseamnă deci, pentru mine, surprinzătoarea concluzie a acestor reflecții asupra Întoarcerii fiului risipitor al lui Rembrandt, declară Henri Nouwen.

Așa încheie Henri Nouwen cartea Întoarcerea fiului risipitor și cred că acesta e cel mai potrivit mod de a încheia și acest articol.

Puteți asculta episodul integral aici: