Ce am citit în luna mai 2020

Luna mai a fost o lună cu suișuri și coborâșuri, și în plan emoțional, și în ce privește lectura. Jumătate din ea am fost în izolare „oficială”, iar jumătate într-o izolare mai relaxată, dar tot cu minimă mobilitate și cu chef de lectură redus zile la rând.

Cu toate acestea, am reușit să citesc 14 cărți (dintre care 5 ale lui Mihai și una electronică) din biblioteca personală, ceea ce cred că este un progres bun. Cele mai multe, de data asta, sunt cărți pentru adulți și am reușit să „nimeresc” cărți alinătoare, chiar amuzante. Iată care au fost, în ordinea în care le-am citit.

Am început luna în forță, citind câte o carte pe zi pe 2 și pe 3 mai.

Prima a fost Doamna Pylinska și secretul lui Chopin de Eric-Emmanuel Schmitt, un volum subțire, cu tente autobiografice, care mi-a plăcut mult. Autorul e unul dintre favoriții mei și nu m-a dezamăgit. Naratorul dorește să învețe să cânte la pian, mai exact Chopin, după ce fusese marcat în copilărie de interpretarea unei mătuși. Aflat la studii la Paris, îi este recomandată ca profesoară această doamnă Pylinska, de origine poloneză, care are o metodă cel puțin inedită, ca să nu spunem (aparent) aberantă.

Prima și una dintre cele mai importante lecții este: Dacă nu știți să savurați liniștea, nu aveți cum aprecia muzica. Iar una dintre concluzii este: Există secrete pe care nu trebuie să le pătrunzi, ci doar să le frecventezi: compania lor te face mai bun.

Mi-a plăcut și cum descrie, la final, procesul scrierii, care nu este cu mult diferit de cel al interpretării muzicale:

Scriu mângâind florile de câmp, fără a le mișca picăturile de rouă. Scriu făcând cerculețe în apă, pentru a pândi amplificarea undelor și dispariția lor. Scriu ca un copac în bătaia vântului, cu trunchiul inteligenței rămânând neclintit și frunzișul sensibilității fremătând. Scriu cu starea de bine și relaxarea de după actul de dragoste, privindu-mi personajele în adâncul ochilor. Încerc să trăiesc astfel, gustând fiecare secundă, savurând melodia zilelor, absorbind fiecare notă.

A doua carte citită în următoarea zi, în vreo 5-6 ore, e de o cu totul altă factură și este cartea mea preferată din luna aceasta. Și când te gândești că nu aș fi citit-o acum dacă nu s-ar fi apucat soțul meu într-o seară să se uite prin bibliotecă și să o ia la citit. Când am văzut că a ajuns la vreo 50 și ceva de pagini în vreo oră-două (el, care nu citește foarte repede), am zis că trebuie să mă apuc și eu, mai ales că aveam două exemplare. Așa că, oferindu-i acest avans ca să aibă șanse să o terminăm în același timp, m-am apucat și eu a doua zi de citit după prânz, iar până pe la 7 și jumătate seara o terminaserăm amândoi (el cu doar puțin timp înaintea mea, datorită avansului din seara precedentă).

Întâlnisem citate din această carte în mai multe surse, dar nu mă așteptam să fie atât de ușor de citit (în sensul că modul în care este scrisă o face ușor de citit, nu subiectul în sine), să-mi placă atât de mult și să însemnez atât de multe pasaje (lungi!) la rând.

Ca să nu vă mai țin în suspans, este vorba despre Omul în căutarea sensului vieții de Viktor E. Frankl, o carte de referință în domeniul psihiatriei, dar și al memorialisticii, aș zice, pentru că cele două se îmbină într-un mod armonios. Frankl a fost un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, profesor de neurologie și psihiatrie la Viena, care a observat toată experiența din punct de vedere psihologic, urmărind mecanismele psihice ale deținuților, diferitele stadii psihologice prin care trec, de la șocul inițial până la renunțarea la orice speranță; mecanismele de supraviețuire; starea de după eliberare; totul pentru a susține noua sa abordare în domeniul psihoterapiei – și anume, logoterapia, terapia prin descoperirea sensului vieții.

De altfel, volumul are două părți. Prima parte conține, așa cum arată și titlul, Experiențe într-un lagăr de concentrare, iar aici descrie, așa cum am spus, cum a trăit el această detenție și observațiile sale psihologice, un fel de studiu de caz pe propria piele. Cea de-a doua parte, Logoterapia pe scurt, este o prezentare a acestei terapii, care consideră că esența existenței umane este responsabilitatea și, ca urmare, aflarea unui sens al vieții.

El se folosește de propria experiență ca ilustrare a faptului că și suferința este una dintre căile de identificare a sensului vieții. Când nu mai stă în puterea noastră să modificăm o situație – să ne gândim la o boală incurabilă sau un cancer neoperabil – , suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine.

Deja prezentarea acestei cărți se lungește și nu cred că am reușit încă să exprim cât de mult mi-a plăcut și m-a marcat această carte. Descrie experiența din lagăr fără să facă referire explicită sau să exprime în mod plastic ororile de acolo, ci propunându-și să descrie și să explice trăirile oamenilor, care sunt cu atât mai tulburătoare. De exemplu, îmi vine în minte un pasaj în care Frankl scrie despre visele pe care le aveau prizonierii în timpul somnului și despre faptul că, uneori, deși era evident că cineva suferă visând, poate era mai bine să nu-l trezești, pentru că, orice ar fi visat, nu putea fi mai rău decât realitatea curentă.

Un alt pasaj memorabil este cel în care descrie modul în care gândul la soția lui și conversațiile mentale cu ea îi înseninau ziua și îl făceau să o perceapă aproape fizic lângă el.

Și un alt lucru care m-a frapat a fost reacția prizonierilor după eliberare. Un lucru la care nu mă gândisem până acum este faptul că, deși eliberați, dacă nu regăseau lucrurile sau persoanele care îi făcuseră să reziste și să spere, aceștia ajungeau la o și mai mare disperare. În plus, așa cum scrie el, pierdusem capacitatea de a ne simți fericiți și trebuia, treptat, să o reînvățăm. În asemenea hal le fuseseră tocite sentimentele.

Iar din partea „teoretică” mi-a plăcut foarte mult cum scrie despre căutarea sensului vieții și despre responsabilitatea și capacitatea de alegere a omului. Omul devine ceea ce alege să devină.

Și pentru că nu se poate să nu includ un pasaj mai lung și pentru că mi-e aproape imposibil să aleg unul singur, o să vă scriu finalul, pentru că el înglobează, cum e și firesc, concluzia volumului, însă într-un mod care nu dezvăluie totul, ci te face să vrei să-l citești, dacă nu ai făcut-o deja:

În lagărele de concentrare, […] am văzut cum unii dintre camarazii noștri s-au comportat ca niște porci, în timp ce alții au fost de-a dreptul sfinți. Omul conține ambele posibilități; ce va actualiza depinde de decizii, nu de condiții. Fac parte dintr-o generație realistă, o generație care l-a cunoscut pe om așa cum este. În definitiv, omul este ființa care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, însă tot el este ființa care a intrat cu demnitate în ele, murmurând Tatăl nostru sau Shema Yisrael.

După această carte mai serioasă, m-am întors la a termina matahala de volum At Home – A Short History of Private Life de Bill Bryson (linkul e la ediția în limba română), care, până la urmă, m-a cam dezamăgit. Așa cum scriam și luna trecută, când l-am început, deși e plin de informații interesante, mi s-a părut că s-a pierdut în prezentări generale și detalii inutile, iar încăperile casei au fost mai mult un pretext pentru niște expuneri despre subiecte mai mari, ca electricitatea, agricultura, epidemiile (!), canalizarea, industria construcțiilor etc. Deși afli multe lucruri interesante, ce speram eu era să aflu istoricul lucrurilor din casă, nu despre cum au ajuns în sfârșit să se construiască ele însele din cărămizi și cum s-a ajuns la vopseluri care să nu provoace dureri de cap. Și în niciun caz nu mă așteptam la o discuție pe larg despre șoareci, șobolani și multele alte vietăți minuscule cu care oamenii au coabitat (dormit, chiar) sute de ani. Și despre starea infectă a apei (de unde și epidemiile) din Londra secolelor trecute.

Să trecem la ceva mai… curat și luminos. Un volum despre găzduire și cum să organizezi evenimente acasă cu gust și… wabi-sabi. Adică fără fasoane, perfecționism și prea mult efort. Prețuind naturalul, neșlefuitul, punând mai mult preț pe musafiri și pe a-i face pe ei să se simtă bine primiți și prețuiți.

Wabi-Sabi Welcome de Julie Pointer Adams este un volum pe care l-am primit cadou de Crăciun în 2018 de la soțul meu și este un volum frumos, estetic vorbind, plin de fotografii frumoase, rețete și sfaturi despre cum să fii o gazdă bună, totul pornind de la observațiile făcute de autoare în abordările a cinci culturi diferite: japoneză, daneză, californiană, franceză și italiană.

Mi-a plăcut ideea de a adapta obiceiul de a te înclina din cultura japoneză, pentru a însemna să faci ceva frumos pentru alții, ceva ce ție nu ți-e la îndemână sau nu-ți place neapărat, dar știi că lor le-ar plăcea. Înseamnă să te dai tu la o parte, ca să poți să te concentrezi asupra celorlalți.

Fă din casă un loc în care să te simți ca acasă – asta înseamnă să oferi un refugiu sigur oricui ar intra și să oferi confort, calm și adăpost. A te simți ca acasă înseamnă să consideri casa un refugiu și un loc în care te poți retrage și un loc în care poți fi tu însuți pe deplin – și în care și cei care te vizitează pot face același lucru.

În paralel, am citit și un roman japonez de care mă leagă și o amintire prețioasă. L-am cumpărat în voiajul nostru de aniversare a 7 ani de căsnicie la Viena anul trecut, de la librăria Shakespeare & Company, o librărie de care mă lega deja o altă amintire dragă. De aici mi-am cumpărat, în 2008, primul roman al autoarei Kate Morton, The Forgotten Garden (Grădina uitată) și am ținut ca și la această vizită să ajung la librărie și să îmi cumpăr ultimul roman al ei, The Clockmaker’s Daughter (Fiica ceasornicarului). Nu-l aveau, așa că, după multe răsfoiri și verificări de prețuri (care nu erau afișate pe cărți, trebuia să-l întreb pe librar), am ales un roman japonez, The Forest of Wool and Steel de Natsu Miyashita.

Din experiența mea (de studentă de limbă și cultură japoneză), literatura japoneză se împarte, cu puține excepții, în două categorii: cărțile în care nu se întâmplă mai nimic, nu poți spune că există o intrigă care pune în mișcare niște evenimente, și cărțile în care se întâmplă atâtea scârboșenii/atrocități că ajungi să preferi una în care nu se întâmplă nimic. Există și excepții, desigur, dar în experiența mea de până acum au fost puține. Cele în care nu se întâmplă nimic sunt de foarte multe ori și foarte poetice și meditative, cum este și cazul cărții de față. Este un roman foarte frumos scris despre un tânăr care își dorește să devină un foarte bun acordor de piane. Care se frământă foarte mult cu privire la obținerea sunetului perfect, cu privire la acordajul potrivit pentru fiecare client în parte, cu privire la armonizarea sunetelor. Probabil că dacă ești pianist sau știi ceva mai multe despre muzică și sunete, poți înțelege și mai bine despre ce vorbește el.

Este însă și un roman despre ce înseamnă să-ți găsești/urmezi chemarea și să perseverezi în a deveni din ce în ce mai bun în ce faci, în ciuda aparentei tale mediocrități și a părerii celorlalți că nu vei ajunge prea departe. Mi-a plăcut ecuația „măreția = perseverență + resemnare”. Este important să știi și când să renunți și să-ți accepți limitele. Dar și să reții că „un adevărat maestru va rămâne mereu un ucenic”.

Au urmat apoi câteva zile în care am încercat să continui lectura cărții Un cititor în pădurea din oglindă de Alberto Manguel, începută luna trecută, și să încep un alt roman de pe raftul japonez, Povestea doamnei Murasaki de Liza Dalby, dar nu am avansat cu niciuna prea mult.

Așa că am revenit la a citi niște cărți de-ale lui Mihai: Când mă fac mare. Ema și Eric explorează meserii și principii de viață de Ioana Chicet-Macoveiciuc (pe care i-a luat-o bunica), De-aș avea un nas verde de Max Lucado și trei cărți din seria cu Pettson și Findus de Sven Nordquist, pe care i le-am luat pentru Ziua Copilului/vacanța de vară, Ascultă-l pe Findus, Tărăboi în grădina de zarzavaturi și Findus se mută. Cea din urmă m-a amuzat cel mai tare, am râs în hohote de una singură citind despre cum preferă Findus să se mute decât să nu mai sară în pat lângă Pettson la 4 dimineața. Descriindu-i Findus ce fel de căsuță i-ar trebui, Pettson îi spune:

– Se pare că vorbești de latrina veche din deal. (cine a fost sau are casă la țară știe despre ce e vorba…)

– Dar n-am cum să stau într-o budă! protestă Findus și se opri în mijlocul săriturii. Cum să stai într-o budă? Închipuie-ți cum ar fi să sar în pat și să nimeresc în gaură? În rezervorul plin de caca! Și oricum e prea departe.

– Asta se rezolvă. Pot s-o mut aici, în grădină și s-o curăț. Pettson se trezise de-a binelea gândindu-se la ceva pentru care era nevoie de reparații cu ciocanul.

– Hmm, nu știu ce să zic…, spuse Findus. Dacă astupi gaura, poate așa.

Nu știu dacă este efectul izolării îndelungate la domiciliu, dar și acum, scriind, mă pufnește râsul. Vă recomand niște Pettson și Findus pentru a vă mai destinde puțin.

Apoi, în penultimul weekend al lunii am ales un roman franțuzesc, Era și timpul să aprind iar stelele de Virginie Grimaldi, care, atunci când l-am cumpărat, m-a atras prin titlu, iar subiectul suna promițător: o mamă și două fete adolescente pleacă într-o călătorie cu rulota în Scandinavia. O călătorie care le va ajuta să se regăsească. Fiecare pe sine și una pe alta. A fost exact ce-mi trebuia în faza de lipsă de chef de citit și în nevoia de ceva palpitant și ușurel. Deși tratează și niște probleme serioase (anxietatea, violența domestică, căutarea disperată a atașamentului, șomajul, îndatorirea etc), umorul și călătoria fac din acest roman o lectură plăcută, pe alocuri emoționantă, aproape cinematografică. Deși nu are un stil de scriitură deosebit, îți poți imagina foarte ușor cum ar arăta adaptarea cinematografică a acestui roman, te poți închipui ușor în decorurile scandinave și da, te face să-ți dorești să-ți faci și tu bagajul și să pleci acolo. Nu m-a dat pe spate, dar este o carte foarte bună de citit în vacanță, fie că ești sau nu în călătorie.

Am terminat apoi Cele mai frumoase pagini de înțelepciune biblică traduse din ebraica și greaca veche de Monica Broșteanu și Francisca Băltăceanu, volum pe care îl începusem în aprilie și pe care îl descărcasem gratuit din biblioteca virtuală a Editurii Humanitas. Vi-l recomand pentru prospețimea traducerii și explicațiile/interpretările ajutătoare, mai ales cele de la cartea Ecclesiastul, pe care am citit-o pentru prima dată cu mai multă plăcere, datorită lor. Mi s-a părut sugestivă și mai puțin fatalistă traducerea cu „boare” a ceea ce de obicei apare tradus ca „deșertăciune”, „boare, doar o boare; o boare este totul”.

Dorind să mai parcurg totuși o carte până la sfârșitul lunii, am zis că e momentul perfect pentru Tata, eu glumesc serios! de Tudor Șerban în dialog cu Robert Șerban, Tudor fiind băiatul de aproape 7 ani (la momentul publicării cărții) al celui de-al doilea, jurnalist și scriitor. Acesta a consemnat „perlele” fiului de pe la 2 ani până la 6 ani, aproape 7 și acestea sunt de un umor savuros. Din nou, am râs copios de una singură (deși i-am citit câteva dintre ele soțului meu, până mi-am dat seama că i-aș citi toată cartea și m-am oprit). Câteva mostre:

Seara, la duș, Tudor citește pe litere ce scrie pe un șampon:

– A-d-i-d-a-s.

– Ce scrie. Hai, zi dintr-una! îl încurajez.

El, fără să clipească:

– Palmoliv!

Fiu-meu îmi testează cunoștințele:

– Tata, știi ce telefon are Pinocchio?

– …?

– Pinokia!

Ascult Queen, „I Want to Break Free”, și fredonez prin casă.

– Ce înseamnă? mă întreabă Tudor.

– Aș vrea să fiu liber…

– Păi, sâmbăta și duminica e liber.

Și ultima, promit:

Un prieten al meu îl întreabă pe Tudor, care tocmai a dat glas unor cuvinte scrise, dacă știe să citească. Răspunsul:

– Da, mă iau după litere.

Era exact repriza de râs de care aveam nevoie, v-o recomand cu căldură!

După aceea, am avut poftă de un basm, așa că am citit Harun și Marea de Povești de Salman Rushdie și, oh, ce basm! Am cumpărat această carte la recomandarea Ioanei Bâldea Constantinescu, care o pomenește de câteva ori în cartea sa, Poveste pentru Maria (despre care am scris aici).

Mi-a plăcut foooarte mult, pentru că dincolo de povestea în sine, se pot porni niște discuții foarte profunde și interesante despre importanța poveștilor și a Sursei primordiale a acestora, despre Puterea Cuvântului, care este „cea mai mare putere”, dar și despre importanța găsirii armoniei dintre cuvinte și tăcere, dintre lumină și întuneric (fără de care nu se pot vedea stelele).

Rașid Khalifa, Șahul de Bla, marele povestitor își pierde într-o zi cuvintele și darul povestirii. Fiul său, Harun, pleacă într-o călătorie spre Oceanul de Povești pentru a-i reînnoi tatălui său „abonamentul” la sursa de povești, însoțit de Dakkă, un Duh al Apelor și de Darr, o pupăză mecanică. Misiunea lui va căpăta însă o miză mult mai mare atunci când se descoperă că Oceanul a început să fie poluat de antipovești și că temutul Khattam-Șud (dușmanul cuvintelor și al poveștilor, din partea întunecată a lumii, al cărui nume înseamnă „sfârșit”) vrea să pună dop Sursei poveștilor.

Un basm în adevăratul sens al cuvântului, plin de imagini frumoase și umor, dar și de profunzime, despre importanța unei Surse (a poveștilor, dar nu numai) și a conectării la ea – Ne-am tăiat rădăcinile, am întrerupt legăturile cu începuturile, cu Izvorul nesecat, cu Sursa. Plictisitor, am zis, nu se mai poartă, surplus la cerere. Și acum, uită-te numai! Fără culoare, fără viață, fără nimic! Distrus! – , dar și despre echilibrul fin care trebuie găsit între vorbire și tăcere – tăcerea avea și ea propria ei grație și frumusețe (tot așa cum vorbitul putea fi dizgrațios și urât); și Acțiunea putea fi la fel de nobilă precum Cuvintele. Vi-l recomand cu căldură!

Așadar, iată că deși am citit mai puține cărți decât speram, în acest articol am vorbit despre ele mai mult, sper să vă fi plăcut să citiți și câteva fragmente și mai multe impresii.

Pentru luna iunie nu am apucat să îmi fac planuri, a venit prea repede, sper ca măcar să-l dau gata pe Manguel, dar nu mai pun presiuni asupra mea.

Voi ce planuri de lectură aveți pentru luna iunie? Vă pregătiți de vacanță, măcar mental?

PS: Listele din lunile trecute: ianuarie, februarie, martie, aprilie