„Cu dragoste, – Scrisorile personale și povestea de dragoste dintre Jim și Elisabeth Elliot” de Valerie Elliot Shepard


Cartea Cu dragoste, – Scrisorile personale și povestea de dragoste dintre Jim și Elisabeth Elliot de Valerie Elliot Shepard a stârnit în mine tot felul de reacții și sentimente. Dacă numele de Jim și Elisabeth Elliot nu vă spun nimic, vă sugerez să citiți articolele sau să ascultați episoadele în care am vorbit despre biografia lui Jim Elliot, Umbra Celui Atotputernic, scrisă de soția sa, Elisabeth Elliot și despre cartea Pasiune și puritate de Elisabeth Elliot, în care aceasta descrie relația lor de când s-au cunoscut și până s-au căsătorit.

Volumul de față, Cu dragoste, este scris de unica fiică a celor doi, Valerie Elliot-Shepard și cuprinde 6 părți, pentru fiecare an cuprins între 1948-1953, de la prima întâlnire a celor doi la Wheaton College la primul an de căsnicie.

Adunând extrase și informații din scrisorile lui Jim către Elisabeth (în mare parte nepublicate până acum), scrisorile ei față de Jim și jurnalele lor, Valerie Elliot Shepard reconstituie începutul și parcursul relației lor, aproape exclusiv epistolară, marcată la început de frământări și incertitudini, apoi de o dragoste crescândă, mereu de o căutare asiduă a voii lui Dumnezeu pentru viețile lor individuale, dar și pentru această relație a lor unul cu celălalt.

Jim și Betty au întruchipat, nu perfect, dar persistent, felul în care Dumnezeu vrea ca noi să abordăm dragostea și s-o păstrăm permanent sub îndrumarea sa, scrie Valerie Elliot-Shepard în introducere.

Domnul le-a umplut gândurile cu dragostea Lui. Ei s-au străduit în special să afle clar care era voia Lui pentru ei printr-o viață de ascultare. S-au încurajat unul pe altul să rămână concentrați asupra promisiunilor Lui veșnice, în ciuda circumstanțelor care le-ar fi putut lesne amplifica îndoielile, decepțiile sau disperarea. Domnul a pretins din partea lor o răbdare extraordinară, inexplicabilă, care părea descurajantă atunci când vedeau constant persoane din cercul lor logodindu-se și căsătorindu-se. Puteau foarte bine să aleagă ei înșiși momentul căsătoriei lor, fără să țină cont de alegerea lui Dumnezeu pentru ei.

În schimb, ei au renunțat la iubirea lor unul față de celălalt. Au predat-o în totalitate Celui în care se încredeau că îi va îndruma spre viitorul pe care El îl pregătise pentru ei, oricare ar fi fost acela. Și după ce I-au încredințat-o cu curaj și în mod constant, astfel încât să poată asculta de Cristos și să-L poată urma deplin pe El, dragostea le-a fost redată în moduri în care – ei bine, vă las pe voi să descoperiți povestea.

Pentru mine acest volum a fost un prilej de multă introspecție, care mi-a amintit cu nostalgie atât de prima carte citită de Elisabeth Elliot, care a fost chiar Pasiune și puritate, cât și de parcursul propriei mele relații cu cel care acum îmi este soț.

Când am citit cartea Pasiune și puritate, mă aflam la ce părea atunci pentru mine o distanță imensă de momentul căsătoriei și mă luptam cu greutatea de a aștepta și de a mă bucura în ciuda absențelor celuilalt. M-au copleșit maturitatea și preocupările ei spirituale și devotamentul ei față de Dumnezeu care o făceau în stare să fie dispusă să renunțe la tot pentru El, inclusiv la iubirea ei pentru Jim.

Am retrăit acum, citind ultimele părți ale cărții Cu dragoste, sentimentele de tânjire acută de la finalul perioadei de așteptare, când parcă e cel mai greu de suportat, amintindu-mi de propria experiență. În plus, în multe momente, am stat să mă opresc și să cuget la ceea ce scriau ei despre relația cu Dumnezeu și căutarea voii Lui și la comentariile adăugate de Valerie însăși printre extrasele din scrisorile și jurnalele lor.

O mare surpriză pentru mine a fost așa-zisa „renaștere” a lui Jim, care e trecută cu vederea în cărțile lui Elisabeth sau eu nu mi-o aminteam. Din ce citisem despre el, Jim Elliot era sfântul martir dedicat Domnului. Dar până să ajungă acolo, a vrut să demonstreze și el la un moment dat că nu e chiar așa de sfânt cum îl percepeau alții și a avut și el mica sa perioadă de rebeliune, cu privire la care Elisabeth l-a mustrat aspru, dar cu dragoste.

Un alt lucru pe care aș vrea să-l remarc și care, din nou, se leagă de propria mea experiență este comunicarea prin scrisori. Aș vrea să-i dau cuvântul lui Valerie însă, înainte de a împărtăși propria experiență. Tot în introducerea cărții Cu dragoste ea remarcă următoarele:

Jim și Betty au trăit într-o epocă în care trebuia să scrii scrisori, să le timbrezi și să le pui la căsuța poștală, fiind conștient că nu vor ajunge la adresa celuilalt decât peste câteva zile. Odată ce le citea (și le recitea), destinatarul se punea să încropească un răspuns scris de mână. Următoarea scrisoare cu răspunsuri la întrebările puse putea să ajungă la destinație abia după o săptămână, sau poate o lună, în funcție de cât timp avea nevoie persoana respectivă să stea să scrie propria scrisoare.

Ritmul acestei realități – inevitabila satisfacție întârziată (gratificare amânată) – era o chestiune pur și simplu acceptată în lumea în care trăiau, dar care pare insuportabilă în comparație cu răspunsul instant pe care îl așteptăm noi astăzi. Cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce am obținut prin accelerarea vieții nu ne-a costat timpul de reflecție care face ca poveștile de dragoste precum cea a părinților mei să fie atât de unice.

Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că dacă am fi corespondat prin mediile instante de astăzi, probabil că eu și soțul meu nu am fi apucat să ne scriem și să ne împărtășim la fel de multe lucruri valoroase așa cum am reușit prin niște medii și într-un ritm mai tihnit.

Ca să vedeți cât de tineri suntem, noi am început să corespondăm în perioada de glorie de la noi a Yahoo Messenger-ului, dar pentru că el era student la cămin abia în anul II în București, nu avea pe vremea aceea Internet la calculatorul de la cămin, așa că am început să ne scriem emailuri, mai mult dintr-un îndemn glumeț de-al meu pe care el l-a luat în serios.

După o vreme, ne-am format un obicei de a ne scrie săptămânal, marțea, iar el scria în Word și apoi atașa fișierele în mail și le trimitea de pe la colegi sau din alte locuri cu Internet. Așa am ajuns să ne cunoaștem. Comunicam și prin sms-uri, dar acestea erau mai scumpe și în număr limitat pe vremea aceea, iar atunci când relația noastră a devenit serioasă s-a întâmplat să și rămânem fără minute, de la cât timp petreceam vorbind la telefon! Am ajuns să ne scriem și scrisori pe hârtie o vreme, dar nu le-am trimis decât de vreo 2-3 ori prin poștă, în rest, ni le înmânam personal.

Ce încerc să subliniez este că aceste limitări, mai ales în contextul unei perioade de așteptare mai lungi până la căsătorie, ne-au permis ca lucrurile să evolueze într-un ritm mai lent și controlat și comunicarea noastră să fie mult mai semnificativă decât dacă am fi avut acces constant și instant unul la celălalt. Oh, e greu, nu spun că nu e greu, să tânjești să te vezi și să comunici cu celălalt și să nu poți, din diferite motive, dar asta întărește relația și caracterele noastre, cred eu.

Jim Elliot și Elisabeth Howard s-au întâlnit undeva prin anul 1947, pe când erau colegi la colegiul creștin Wheaton. Prima mențiune în jurnalele lui Elisabeth cu privire la Jim datează din 23 martie 1947 – „este un tip minunat”. Momentul de început al relației lor va fi însă Anul Nou din 1948, când Jim este invitat de fratele lui Elisabeth, Dave, să-și petreacă vacanța de iarnă la ei.

Valerie reamintește de la început că cei doi studenți în aceeași perioadă la facultate s-au simțit chemați, fiecare în parte, a fi nu numai misionari, ci misionari necăsătoriți, extrem de devotați. Și-au păstrat această convingere aproape certă, în ciuda multor chinuri stârnite de dorință, nerăbdare și incertitudine, care aveau să se războiască mai târziu cu prudența spirituală din relația lor. Acest aspect este deosebit de semnificativ și explică toate frământările lor din anul care a urmat.

Oare de ce li s-a părut că ar fi mai potrivit și evlavios să meargă pe meleaguri îndepărtate în calitate de celibatari? se întreabă Valerie, și mă întreb și eu. Este suficient să spunem că amândoi purtau în suflet povara vestirii Cuvântului lui Dumnezeu unor popoare ale lumii care nu auziseră niciodată despre Isus Cristos. Și erau hotărâți ca absolut nimic să nu intervină între ei și această țintă și obligație de onoare. Și totuși… ce se întâmplă când dragostea omenească vine oricum, ca parte a planului lui Dumnezeu?

…această nouă luptă, această atracție a dragostei, a creat ceva cu totul diferit cu care urmau să-și chinuie conștiința delicată și cu care niciunul dintre ei nu știa exact cum să se descurce.

În aprilie 1948 Jim Elliot a decis, cu o săptămână înainte de absolvire, să-și ia inima în dinți și să-și facă cunoscute sentimentele, fapt ce i-a răvășit complet pe amândoi și i-a împins spre o îndelungă cercetare de sine și de evaluare spirituală, însoțite de multe rugăciuni, mai ales din partea ei, deși amândoi s-au simțit distrași o perioadă de la aceste îndeletniciri mai „evlavioase”.

Așadar, în loc să meargă înainte și să-și facă planuri de a păstra legătura, au decis să permită ca tăcerea și distanța să fie instrumentele prin care Dumnezeu să cearnă ce trebuia să rămână și ce trebuia să plece.

Se iubeau unul pe altul, da – fără îndoială, scrie Valerie. Dar mai mult decât atât, nu putem nega faptul că Dumnezeu îi îndreptase pe fiecare pe o cale ce nu prea părea să-l includă și pe celălalt (și, de fapt, pe nimeni altcineva).

Cu toate acestea, Elisabeth scria la un moment dat: De fiecare dată când mă gândesc la viitor, el este acolo.

Poate că și ea simțea uneori ce simțea Jim, care se întreba dacă „Domnul mi-a dat această relație cu B.H. să mă testeze, să vadă dacă sunt într-adevăr serios în legătură cu viața de singurătate cu care m-a învățat El?”

În ciuda șuvoiului năvalnic de dor și de dorință după Betty, Jim a simțit că Dumnezeu îi spune, cu siguranță, „…să renunț la dezmierdarea dragostei și, în schimb, să-mi deschid mâna, așa cum a deschis-o Cristos, ca să primească pironul Calvarului și să dau drumul oricărui lucru, astfel încât să fiu eliberat, descătușat de tot ce mă leagă aici.”

Au putut fi de acord că fusese înțelept din partea lor să lase ca distanța de o vară să își facă lucrarea de cernere. Au putut fi de acord, în acest moment, chiar și să înceapă să-și scrie scrisori unul altuia: „da, Dumnezeu ne-a condus pe amândoi separat la această decizie”, a notat Elisabeth. Chiar și acest lucru urma să le facă mai suportabilă viața trăită departe unul de altul. Nu era mult, dar era ceva – un fir de legătură pe viitor, întins ca o frânghie subțire de salvare între ei…

Volumul lui Valerie Elliot Shepard este un volum valoros nu doar pentru povestea de dragoste în sine, ci cartea este presărată și cu multe semințe de înțelepciune pentru viața de credință în general. Iată un exemplu, o observație a lui Valerie:

Tatălui îi face plăcere chiar și numai intenția noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a face voia Lui și El îi onorează pe cei care vin la El ca niște copii care vor să urmeze chemarea Lui. El știe cât de mult eșuăm, la fel cum știe și cât de uituci suntem, dar ni L-a dat pe Duhul Său Sfânt pe care ni L-a promis pentru a ne împuternici să căutăm și să facem voia Lui.

Ea remarcă devotamentul părinților ei pentru rugăciune și Scriptură, care a permis ca relația lor să evolueze în felul în care a făcut-o.

Cât de diferit s-ar dezvolta relațiile dintre bărbați și femei dacă Cuvântul lui Dumnezeu, și nu emoțiile nestatornice, ar fi sursa lor de îndrumare și evlavie într-o cultură în continuă schimbare, observă Valerie. Părinții mei au considerat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind Steaua Nordului, constantă și mereu indicând calea spre libertate și bucurie.

Cu adevărat, motivația părinților mei de a aștepta, de a vedea și de a căuta voia lui Dumnezeu este un exemplu pentru toți cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu pentru ei, indiferent de vârsta pe care o au sau de locul în care se află, concluzionează Valerie Elliot Shepard.

Trebuie subliniat că în trei ani și jumătate tot timpul petrecut împreună de Jim și Elisabeth a fost de 4 săptămâni și câteva zile adunate la un loc. Așadar, nu e de mirare că revederea lor din septembrie 1951, înainte ca Jim să plece în Ecuador, a constituit un punct de cotitură în relația lor. Elisabeth scria în jurnal: Aseară am vorbit despre posibilitatea de a ne logodi înaintea plecării lui pe câmpul de misiune, dar încă nu este timpul ales de Domnul. Amândoi simțim în adâncul inimilor noastre că Dumnezeu ne va conduce într-un final împreună.

Experiența părinților mei ar spune că, în mod sigur, merită să aștepți timpul Lui! scrie Valerie. Cei peste patru ani de așteptare au cultivat o bogăție de evlavie între ei. Au clădit în caracterul lor acele lucruri necesare pentru a ajunge mulțumiți doar cu Dumnezeu: o determinare de a-L iubi pe El în primul rând, precum și de a folosi acel timp de așteptare pentru a-L cunoaște pe El într-un mod profund. Și urmau să aibă nevoie de toate acestea, pentru că, în multe privințe, adevăratul test al credinței lor abia începuse.

Valerie subliniază diferențele dintre cei doi: Tatăl meu, Jim, era un pic prea slobod și impulsiv în vorbire și deseori se căia de acest lucru în jurnalele sale. Mama mea, spre deosebire de el, era foarte exigentă cu ea însăși și își alegea cuvintele cu grijă, gândindu-se la toate modurile în care puteau fi răstălmăcite. Nu voia să se vorbească despre relația lor, deoarece nu erau încă complet dați unul altuia.

Astăzi avem obiceiul de a ne destăinui prea multe, mai multe decât s-ar cuveni să știe alții, fără să discernem lucrurile pe care ar trebui pe drept cuvânt să le considerăm prețioase și sfinte înaintea lui Dumnezeu, scrie Valerie Elliot Shepard.

Jim Elliot avea să recunoască el însuși mai târziu cât de prețioase sunt cuvintele de dragoste pe care Elisabeth le-a păstrat pentru sine și le-a revărsat asupra lui abia după ce s-au logodit și îi părea rău că el nu avea la fel de multe simțăminte noi de împărtășit. În primăvara anului 1952 cei doi se vor reîntâlni la Quito, în Ecuador, unde și Elisabeth a fost călăuzită să vină în misiune, în domeniul lingvistic al limbilor încă nescrise ale unor triburi.

De acolo însă se vor despărți după câteva luni de instruire, Jim Elliot plecând spre baza misionară din Shandia, printre indienii Quichua, Elisabeth într-o altă zonă pentru a ajuta la scrierea unei limbi indigene.

Corespondența lor va fi de acum foarte înflăcărată și deasă, chiar dacă ajungea mai greoi la destinație din cauza condițiilor rudimentare, iar în 31 ianuarie 1953 Jim Elliot în sfârșit acceptă inevitabilul: cei doi se logodesc, cu gândul că vor mai avea de așteptat încă ani buni până la căsătorie. Dumnezeu a avut alte planuri, iar Jim și Elisabeth se vor căsători, în sfârșit, pe 8 octombrie 1953 la Quito în Ecuador. La 27 februarie 1955 se naște singura lor fiică, Valerie, cea care a pus laolaltă acest frumos volum-tribut în cinstea părinților ei, în concluzia căruia scrie:

Dumnezeu m-a învățat, prin exemplul lor și prin lucrarea Lui vizibilă în viața lor, că pot avea încredere în voia Lui sfântă, chiar și atunci când nimic în jurul meu nu pare încurajator sau bun. Și El poate folosi chiar și greșelile, și durerea, și grijile mele pentru a-mi transforma viața într-una care să-I aducă Lui cinste și glorie deplină.

Ar fi ușor și cel mai frumos să închei în această notă pozitivă și plină de euforie, știind că, în ciuda unei așteptări tumultoase de vreo 6 ani, cei doi în sfârșit au devenit o familie de misionari dedicați. Însă nu au apucat să se bucure prea mult de asta, iar cei care au descoperit scrierile lui Elisabeth Elliot au aflat asta de la bun început.

În 8 ianuarie 1956 Jim Elliot și alți patru tineri misionari au fost uciși în timp ce încercau să comunice cu un trib de ecuadorieni Auca. Moartea lor a lăsat-o pe Elisabeth, cu care era căsătorit de doar doi ani și ceva, singură, văduvă, la 29 de ani, cu micuța Valerie, care avea doar 10 luni.

Dar cred că modul în care Dumnezeu a clădit caracterul ei înainte de căsătoria cu Jim și relația aceasta de completă dependență și predare față de Dumnezeu, acea libertate de a renunța la tot, toate acestea au ajutat-o și au întărit-o după această tragedie. Și explică, probabil, printre altele, ușurința cu care s-a putut recăsători apoi chiar de două ori, pentru că abia al treilea soț i-a supraviețuit.

Deși povestea lor mi-era cunoscută în mare parte din cărțile scrise de Elisabeth Elliot, Pasiune și puritate și Umbra Celui Atotputernic, volumul de scrisori compilat de Valerie a întregit imaginea pe care o aveam, oferind și perspectiva lui Jim, mai puțin vizibilă în cărțile ei. M-a pus deseori pe gânduri, prin adevărurile spirituale generale presărate de-a lungul paginilor, mi-a adus aminte de propria experiență și a fost o lectură edificatoare.

Țin să subliniez că nu este genul de carte siropoasă de care s-ar bucura doar femeile! Tocmai pentru că cei doi nu și-au scris în termeni romantici decât în ultimul an al curtării lor, cea mai mare parte a cărții cuprinde frământările lor, căutarea călăuzirii lui Dumnezeu în privința slujirii și misiunii și multe alte detalii care sunt de interes general. Așadar, dragi bărbați care ne citiți, nu vă feriți de acest volum, pe care îl recomand cu drag, mai ales celor necăsătoriți încă, de ambele sexe, pentru a învăța de pe urma experienței lor.

Mai multe impresii și detalii din povestea lor aflați ascultând episodul integral aici:

Mulțumim Editurii Scriptum pentru colaborare!

Cărți de Elisabeth Elliot:

Pasiune și puritate

Umbra Celui Atotputernic

Fii liniștit, suflete!

Călăuzirea lui Dumnezeu

Disciplina. Capitulare cu bucurie

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: