Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul


Sf. Ioan Damaschinul este considerat ultimul părinte bisericesc. S-a născut la Damasc (Siria), în jurul anului 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor. Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul. De aceea, Ioan Damaschinul a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul.

Unele expresii ale lucrărilor sale și unele titluri ale manuscriselor ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele mai înalte”, după cum consemnează Martin Jugie în „La vie de saint Jean Damascen”, 1924.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul”

Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian


Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)

Un strop de viață în pandemie sau cărțile care ne-au ajutat să supraviețuim


Cu o săptămână întârziere remarcăm și noi împlinirea unui an de la inaugurarea stării de urgență provocate de pandemia de COVID-19, care ne-a ținut în case două luni anul trecut și în restricții și distanțare până în ziua de azi.

Pe 20 martie anul trecut publicam articolul Un strop de viață în izolare sau ce să citești/asculți în pandemie, un articol cu care ne-am mărit audiența și prin care sperăm că am adus ceva alinare. Dacă nu l-ați citit până acum, cred că merită să-o faceți, pentru că este la fel de valabil și astăzi.

Cu ocazia acestor „aniversări” ne-am gândit să scriem un articol cu cărțile care chiar ne-au ajutat pe noi să trecem prin această pandemie și care, credem noi, v-ar putea alina și pe voi în aceste zile în care situația epidemiologică este, de fapt, mai gravă la noi în țară decât anul trecut pe vremea asta.

Am întrebat-o pe Irina E. care au fost aceste cărți pentru ea, iar după aceea vă voi împărtăși și lista mea. Continuă lectura „Un strop de viață în pandemie sau cărțile care ne-au ajutat să supraviețuim”

„Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini”


Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini, apărută la Editura Humanitas, este o selecție de texte realizată de Georgeta Anca-Ionescu din ampla lucrare în 12 volume, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, în traducerea din grecește a pr.prof.dr.Dumitru Stăniloaie, membru al Academiei Române.

Pentru a vă lămuri poate unele întrebări preliminare, vă îndemn să citiți mai întâi articolul despre lansarea acestui volum, care a avut loc la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în data de 3 octombrie 2018. Continuă lectura „„Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini””

Un strop de viață în preajma Paștelui #27


Cuvântul 27

Despre sfințita liniștire a trupului și a sufletului

Liniștirea trupului este buna rînduială și așezare a obiceiurilor și simțirilor trupești, iar liniștirea sufletului este buna rânduială a cugetelor și gândul nefurat.

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Romani 8:18

Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre. Luca 21:19

Sfântul Ioan Scărarul