Părinții Bisericii – Hildegard von Bingen


Când mi-am început documentarea pentru seria Părinții Bisericii, au existat multe nume feminine care apăreau fie în istoria personală a acelor episcopi, martiri și sfinți, fie în istoria Bisericii în sine, având propria poveste independentă și viață trăită pentru Hristos. Așa că, în luna martie, m-am gandit să scriu niște rânduri despre câteva femei deosebite din istoria Bisericii, onorând faptul că pe lângă cercul celor trei Capadocieni era și o soră, o sfântă de la care chiar și ei aveau de învățat…; sau, undeva departe de locul în care fusese exilat, chiar și marele teolog Ioan Gură de Aur avusese o ucenică, diaconiță…; sau într-o odaie din Imperiu, o mamă se ruga fierbinte pentru fiul ei, Augustin.


Încheiem această mini-serie din luna martie cu o femeie remarcabilă – Hildegard von Bingen (1098-1179) – o călugăriță și stareță benedictină, una dintre cele mai importante reprezentante ale misticismului german, deținând cunoștințe în o mulțime de domenii și, datorită lor, exercitând o influență pe care foarte puține femei ar fi putut-o avea în acele vremuri. De altfel, este una dintre puținele femei care deține titlul de Doctor al Bisericii, titlu acordat celor care, prin viața lor sfântă și învățăturile teologice, au avut un impact semnificativ asupra spiritualității creștine.

Continuă lectura „Părinții Bisericii – Hildegard von Bingen”

Părinții Bisericii: Despre Epifanie


Botezul Domnului, sărbătorit astăzi, 6 ianuarie, a inspirat o mulțime de comentarii și predici ale Părinților Bisericii și ale multor alți creștini după ei. Sărbătoarea a fost atestată pentru prima dată de Clement din Alexandria, în secolul al III-lea. Iar începând cu secolul al IV-lea avem mărturii numeroase despre Epifanie, arătarea Domnului sau dezvăluirea Sfintei Treimi prin Botezul Domnului, din predicile ţinute de Părinţii Bisericii cu ocazia acestei sărbători.
Scrierile lor atribuie o mulțime de semnificații acestui eveniment. În primul rând, în această zi, Sfânta Treime s-a arătat lumii: Dumnezeu Tatăl, prin glasul care zice: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea”, Duhul Sfânt în chip simbolic de porumbel, care odihneşte peste Hristos, şi Mântuitorul botezat de Ioan în apa Iordanului. Botezul este și prefigurarea pogorârii lui Hristos în apele negre ale morții, pentru a lua asupra Lui păcatele și suferințele noastre. De asemenea, prin cufundarea în apele Iordanului, Isus Hristos sfinţeşte apele, pregătind botezul creştin. Botezul Domnului Hristos este o rezidire a omului.

Iată ce mare importanță era acordată acestui eveniment și, prin urmare, și sărbătorii de astăzi, prin care ne facem și noi părtași la acesta. De aceea, în continuare, vom descoperi câteva fragmente din omiliile a trei Părinți ai Bisericii, care dezvăluie noi înțelegeri și dimensiuni ale Botezului Domnului și semnificației acestuia pentru noi:

Continuă lectura „Părinții Bisericii: Despre Epifanie”

CARTEA E O VIAȚĂ, sezon aniversar, ep.5 – Patristică și cărți de rugăciuni


V-ați întrebat vreodată ce s-a întâmplat în Biserica Primară după evenimentele relatate în cartea Faptele Apostolilor? Această carte a Noului Testament ne prezintă cele mai importante evenimente din primii 35 de ani ai istoriei Bisericii – până pe la anul 65. Dar ce s-a întâmplat după aceea? Cine au fost întâistătătorii Bisericii după Apostoli? Ce scrieri ne-au lăsat? Și ce ne descoperă aceste scrieri despre învățăturile, viața, spiritualitatea și structura Bisericii din deceniile imediat următoare erei celor doisprezece Apostoli?

Continuă lectura „CARTEA E O VIAȚĂ, sezon aniversar, ep.5 – Patristică și cărți de rugăciuni”

Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian


Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)

Părinții Bisericii #18 – Ioan Hrisostom


Nu ați auzit de Hrisostom, cel cu Gură de Aur – cum, de fiecare dată când predica, biserica era plină până la refuz de ascultători atenți? Și acolo, stând în picioare și ridicându-și mâinile sfinte, el spunea Cuvântul lui Dumnezeu în duh și adevăr, cu o maiestuozitate fără egal. Oamenii se înghesuiau să audă fiecare cuvințel, spărgând tăcerea cu aplauze și bătând din picioare, ca mai apoi să cadă din nou în tăcere, vrăjiți de puternicul orator, și din nou să se ridice în picioare entuziasmați, bătând din palme și strigând de bucurie. În zilele sale, numeroși erau cei convertiți. Dumnezeu era glorificat, căci păcătoșii erau mântuiți.

Iată nobilul tribut adus de C.H Spurgeon, el însuși supranumit „prințul predicatorilor”, acestui mare părinte al Bisericii – Ioan Gură de Aur.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #18 – Ioan Hrisostom”
%d blogeri au apreciat: