Rugăciunea are putere. Dumnezeu răspunde rugăciunilor făcute cu credinţă, chiar pentru lucruri mărunte. Silvia Tărniceriu a experimentat din plin puterea rugăciunii şi ne împărtăşeşte experienţele sale încă din copilărie în cartea Dumnezeu îmi cunoaşte măsura, pe care v-o propun astăzi.

Auto-biografia cuprinde evenimentele de la naşterea Silviei şi până la plecarea ei în America în 1983, fiind plină de rugăciuni şi de mărturia unei relaţii strânse cu Dumnezeu.

Silvia s-a născut pe 29 septembrie 1951 în familia Elenei şi a lui Pricop Tărniceriu, fiind  al optulea copil din cei doisprezece. De mică, ea l-a cunoscut pe Dumnezeul lui Tata.

dumnezeu-imi-cunoaste-masurTata avea darul să facă din nimic ceva extraordinar; chiar şi specialităţi, spune Silvia. Mă gândeam uneori că Tata are puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu. De la el ştiam despre întâmplările din Biblie când Dumnezeu a condus poporul Israel prin Marea Roşie ca pe uscat, când a făcut să curgă apă din stâncă, apoi despre mana pentru fiecare dimineaţă şi multe altele. Ştiam şi despre minunile pe care le-a făcut Domnul Isus în Noul Testament. Eram sigură că Tata putea să facă minuni.

Având exemplul viu al tatălui ei, Silvia s-a rugat şi ea, şi, într-o zi, a avut parte de o minune – minunea care dă titlul cărţii: Fratele Marcu spunea că Tu răspunzi la rugăciune şi Tata mi-a spus de multe ori că Tu I-ai răspuns la rugăciunile lui. Dar, Doamne, mie Tu nu mi-ai răspuns la nicio rugăciune. De fapt nici nu ştiu dacă eu Ţi-am cerut vreodată ceva special. Te rog, ca pe Tatăl meu, să faci o minune şi să-mi răspunzi la această rugăciune. Trimite-mi o pereche de pantofi. Vreau şi eu să am pantofii mei cu care să pot merge când vreau la şcoală şi la biserică. Apoi, tare mi-aş dori să am şi eu o flanea cu nasturi în faţă pe care s-o iau peste rochiţă sau peste uniformă la şcoală. Şi te mai rog ceva: trimite-mi şi un palton, că n-am şi vine iarna grea. Aş vrea să pot merge afară şi să mă joc în zăpadă.

Silvia mai avea un motiv pentru care să se roage. Deşi crescută într-o familie de credincioşi, se confrunta acum cu ateismul din şcoală, cu lecţiile contrare învăţăturii biblice şi cu dispreţul profesorilor faţă de cei care încă mai credeau în Dumnezeu. Aşa că a încheiat rugăciunea astfel:

Doamne, Dumnezeule, Te rog să-mi răspunzi, pentru că vreau să cred în Tine şi vreau să ştiu şi eu pentru Cine şi de ce trebuie să îndur atâta umilinţă la şcoală. Tu ştii că toţi profesorii mei sunt atei şi chiar dacă îmi fac lecţiile bine, tot nu-mi dau notele pe care le merit. Duminica ne cheamă la şcoală să plantăm pomi, să ştergem geamurile şi să facem curăţenie prin curte şi în şcoală, numai ca să nu mergem la biserică. Apoi, Tu trebuie să ştii cât de săraci suntem şi cum lumea din jur spune că Dumnezeul nostru nu ne ajută la nimic. Doamne, eu vreau să ştiu dacă Tu exişti cu adevărat. Trebuie să mi Te descoperi!

Iar Dumnezeu i-a răspuns întocmai. Într-o zi, tata s-a întors de la muncă cu un colet. Primise aviz şi îl luase de la poştă, dar nu ştia cine era expeditorul. Iar în colet erau exact lucrurile cerute de Silvia: pantofiori de fetiţă, chiar pe măsura ei, o flanea pe măsura ei şi un palton pentru fete care i se potrivea perfect. Inima mea era plină de bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu, şi plină de-o credinţă nouă în singurul Dumnezeu care există şi cunoaşte exact măsura mea, mărturisea Silvia mai apoi.

Silvia L-a slujit şi L-a urmat pe Dumnezeul care îi cunoştea măsura şi care i s-a descoperit. S-a implicat în lucrarea cuyoung_silvia_std.13085038young silvia Biblii. Pentru că în România nu se mai tipăreau Biblii, acestea erau aduse în secret din străinătate, iar unii credincioşi se implicau în descărcatul, încărcatul şi ascunsul sacilor. Cei implicaţi trebuiau să aibă mare grijă să nu fie urmăriţi, iar transporturile se făceau de obicei noaptea. De asemenea, Silvia se implica în lucrarea cu copiii, împreună cu alte tinere din biserică. Datorită acestei lucrări, se aşteptau să fie urmărite chiar de lege. Oricine îndrăznea să se opună învăţăturii guvernului, trebuia să sufere persecuţie. Astfel, lucrarea pe care o făceam cu copiii era direct împotriva ideilor guvernului nostru şi acest lucru cerea celor de la Miliţie şi Securitate o mare atenţie asupra celor ce erau implicaţi în educarea noii generaţii cu privire la religie. În acest sens, domnii de la Securitate erau cu ochii pe noi. Nu puteam pleca nicăieri fără să fim urmăriţi; de-acasă în oraş, la biserică, la serviciu şi înapoi acasă.

După un Crăciun, împreună cu prietena sa, Elena, şi alte câteva persoane, au trecut cu barca pe Dunăre spre Iugoslavia. Însă gazda la care au ajuns şi au stat să se încălzească şi să mănânce, după frigul îndurat printre sloiurile de gheaţă ale râului, i-a dat pe mâna miliţiei, care i-a trimis înapoi în România, ca puşcăriaşi. Silvia şi Elena au primit doi ani de închisoare pentru trecerea ilegală a frontierei.

M-am cutremurat la gândul că voi avea de trăit aici şi în astfel de condiţii în următorii doi ani. Cum să te obişnuieşti cu viaţa de închisoare? Nu există aşa ceva. Cum ai putea să te obişnuieşti să dormi cu lumina aceea puternică de neon toată noaptea, doar la câţiva zeci de centimetri de ochii tăi, sau cum să te obişnuieşti cu mâncarea aceea care, doar după miros, îţi venea să o vomiţi înainte de a o mânca. Cum să te obişnuieşti cu atmosfera de iad? Cum să te obişnuieşti cu frigul îndurat în fiecare zi, când eram împinse ca nişte animale într-o dubă (cam 150 de femei) şi duse departe, în afara oraşului, unde se varsă tot gunoiul; şi acolo să strângi cu mâinile goale fiecare bucăţică de hârtie, sticlă, piatră, cârpă, într-un morman, apoi să le dai foc şi să pregăteşti terenul pentru a planta porumb? Sau cum te-ai putea obişnui cu ţipătul acela continuu al gardienelor şi cu vocabularul lor şi al deţinutelor, din cale-afară de murdar?

A încercat, însă, să aducă mângâiere şi încurajare celorlalte femei cu care era închisă. Iar ca să-şi exerseze în fiecare zi memoria, încerca să-şi aducă aminte versete din Biblie, în ordine alfabetică. Aşa a descoperit o mare comoară şi un izvor de alinare, mângâiere, pace şi odihnă, chiar şi în locurile acelea pustii şi fără apă.

După şase luni, cu ocazia zilei de 23 august, s-a dat o graţiere pentru deţinuţii cu pedepse mai uşoare. Numele Silviei şi al Elenei erau pe listă. Însă comandantul le-a spulberat speranţa şi le-a întors din drum, cu un zâmbet diabolic.

Dar chiar şi în starea aceea de şoc, în noaptea aceea, Silvia a avut puterea să se roage: Doamne Dumnezeule, ei pot să greşească, dar Tu nu greşeşti! Tu eşti Dumnezeu şi Cuvântul Tău este Da şi Amin! Te rog frumos să-mi scrii numele meu de mai multe ori în Cartea Vieţii, să fiu eu sigură că este scris acolo, pentru că nu aş vrea să mai trăiesc vreodată tragedia zilei de azi. Şi ce a fost azi nu se poate compara cu ce va fi în ziua aceea „când se vor citi numele, acolo sus!“ Te rog acum să-mi dai puterea să Te reprezint ca un copil supus şi umil, şi dă-mi pacea Ta care „întrece orice pricepere“.

A doua zi, însă, eliberarea a venit cu adevărat. Pastorul Daniel Brânzei se dusese la Ministerul Justiţiei şi întrebase de Silvia şi de Elena, pentru că văzuse că nu au fost eliberate în prima zi după decret. La început n-au vrut să îl asculte, dar până la urmă i-au spus că vor fi eliberate. Iar Daniel şi Dana Brânzei le-au aşteptat în fiecare dimineaţă la poarta închisorii, până în ziua când chiar au fost lăsate să plece.

Cărțile Silviei, traduse și în limba englezăN-am ştiut că sistemul comunist va cădea şi că întreaga structură a ţării se va schimba şi ne va permite să ne întoarcem în ţară când vrem şi cu ce vrem, ajutându-i pe români în necazurile lor. N-am ştiut nici că voi putea să mă întorc şi să locuiesc din nou printre ai mei. Dar am învăţat. Am învăţat unde să alerg când nimic nu mai era la fel. Sus, deasupra norilor, zburând spre un viitor necunoscut, am început din nou să stau de vorbă cu Dumnezeu, spune Silvia Tărniceriu în finalul cărţii Dumnezeu îmi cunoaşte măsura.

Citiţi povestea Silviei şi veţi fi provocaţi la o credinţă mai fermă şi un devotament mai profund faţă de Dumnezeul care se îngrijeşte, ca un tată, de copiii Săi.

Puteţi asculta episodul întreg aici.

Despre prietena Silviei, Elena, puteți citi aici.

Continuarea poveștii sale de viață poate fi găsită în cartea Dumnezeu îmi cunoaște cărarea.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s