Nu ați auzit de Hrisostom, cel cu Gură de Aur – cum, de fiecare dată când predica, biserica era plină până la refuz de ascultători atenți? Și acolo, stând în picioare și ridicându-și mâinile sfinte, el spunea Cuvântul lui Dumnezeu în duh și adevăr, cu o maiestuozitate fără egal. Oamenii se înghesuiau să audă fiecare cuvințel, spărgând tăcerea cu aplauze și bătând din picioare, ca mai apoi să cadă din nou în tăcere, vrăjiți de puternicul orator, și din nou să se ridice în picioare entuziasmați, bătând din palme și strigând de bucurie. În zilele sale, numeroși erau cei convertiți. Dumnezeu era glorificat, căci păcătoșii erau mântuiți.
Iată nobilul tribut adus de C.H Spurgeon, el însuși supranumit „prințul predicatorilor”, acestui mare părinte al Bisericii – Ioan Gură de Aur.
Ioan s-a născut în Antiohia, un centru intelectual de primă importanță în vremea sa. Mama sa, Antuza, o creștină virtuoasă, i-a asigurat o bună educație, desăvârșită apoi de tutorele său, Libanius, un ilustru profesor de retorică în Atena și Constantinopol.
După încheierea studiilor sale, a exercitat pentru puțină vreme profesia de avocat, având un succes remarcabil. Însă îndemnurile mamei lui, setea de adevăr și lecțiile unor teologi cunoscuți ai Școlii din Antiohia precum Diodor, mai târziu episcop al Tarsului, l-au condus la decizia de a-și părăsi cariera și avuțiile pentru a căuta „ lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.” (Coloseni 3:2)
S-a retras pentru opt ani în asceză, apoi în anul 381 a fost hirotonit diacon și, cinci ani mai târziu, preot, de către episcopul Flavian al Antiohiei. Până în 397 a desfășurat o activitate bisericească și socială deosebită. În 388, după anunțarea creșterii taxelor, antiohienii s-au răsculat, profanând statuile împăratului și ale membrilor familiei lui. Autoritățile imperiale au pedepsit liderii orașului, condamnându-i pe unii la moarte. În timp ce arhiepiscopul Flavian plecase către Constantinopol pentru a cere îndurare pentru aceștia, Ioan a început să țină predici pentru orașul deja îngrozit. „Îndreptați-vă căile cu adevărat, însă nu așa cum faceți atunci când sunteți loviți de cutremure, sau de foamete sau secetă și vă lăsați de păcatele voastre trei-patru zile, iar apoi vă întoarceți la viața voastră de dinainte”, le spunea el. Arhiepiscopul s-a întors cu vești bune din partea împăratului, însă faima lui Ioan crescuse deja exponențial, ajungând până în capitala imperiului. De atunci înainte, a început să primească invitații să predice. Predicile sale nepărtinitoare și pline de elocvență i-au câștigat numele de „gură de aur”.
În cele din urmă, în anul 398, a fost numit arhiepiscop al Constantinopolului. Reducând cheltuielile arhiepiscopiei, a economisit bani pe care i-a folosit pentru construirea de spitale, de adăposturi pentru nevoiași și pentru alte scopuri sociale.
Din păcate, însă, tocmai predicile care i-au câștigat renumele, i-au adus și exilul. Nu s-a temut să confrunte și să acuze abuzurile de putere și lăcomia conducătorilor, drept urmare Împărăteasa Eudoxia l-a exilat în anul 404 într-o localitate din Armenia. Având sănătatea deja șubrezită, Ioan a mai trăit doar trei ani. Mai târziu, însuși fiul Eudoxiei, Împăratul Teodosie al II-lea, a cerut public iertare pentru păcatul părinților săi.
Scrierile lui Ioan Hrisostom s-au păstrat aproape în totalitate (600 de predici și 200 de epistole) și au captivat generații întregi prin retorica lor, argumentația sclipitoare, alternanța dintre o severitate zdrobitoare și o mângâiere plină de blândețe părintească, și analiza limpede și convingătoare atât a problemelor sociale și morale, cât și teologice și dogmatice. Predicile sale sunt folosite drept comentarii biblice, deoarece el avea obiceiul de explica verset cu verset cărțile Bibliei și a le găsi aplicații practice. Este considerat unul dintre cei mai mari părinți ai bisericii din Răsărit, alături de Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Atanasie.
Preotul, teologul și istoricul Georges Florovski (1893- 1979) scria: De peste veacuri, vocea Sfântului Ioan Gură de Aur ajunge până la noi, chemându-ne spre un creștinism deplin, în care credința și dragostea sunt organic legate între ele, printr-o ascultare fără margini a omului față de bogata iubire de oameni a lui Dumnezeu și printr-o încredere fără margini în mila Sa.
Dintre comentariile și omiliile care pot fi găsite în limba română se numără:
– Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia; Comentariu la Iov
-Omilii la Evanghelia după Ioan, volumul I și volumul II
– Omilii la Psalmi
Cele șapte cuvântări encomiastice în cinstea Apostolului Pavel
Tâlcuire la Epistolele către Filipeni și către Coloseni
Tâlcuire la Epistolele I și II către Timotei, către Tit și către Filimon
Comentariu la Faptele Apostolilor vol. I
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înșine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Așa cum cei care dau cu piciorul în cuie și se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel și cei care îi nedreptățesc pe alții sunt vrednici de mila noastră, deoarece își rănesc propriile lor suflete.
Chiar dacă ai duce o viață duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent față de frații tăi care merg pe calea pierzaniei.
Cine nesocotește poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuși.
Tu, care în fiecare zi de lupți cu valurile mării acestei vieți cuprinse de furtună și ești încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanență de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supraviețuire și ești rănit în permanență. Multe situații și împrejurări te tulbură, te neliniștesc, te mâhnesc și te întristează. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citești, fie că știi, fie că nu știi puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învățăm acolo nu se mai șterg din mintea noastră. Și adesea, ce nu putem înțelege astăzi, dacă citim și mâine, înțelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înțelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înțelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenție, și nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învățăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice și vom păși spre viața desăvârșită.
CARTEA E O VIAȚĂ 