Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian


Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)

Părinții Bisericii #15 – Grigorie de Nyssa


Grigorie de Nyssa este fratele mai tânăr al lui Vasile cel Mare, născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei.

Pregătirea intelectuală și duhovnicească și-a făcut-o Grigorie sub îndrumarea fratelui său mai mare. El îl numește pe fratele său Vasile „părintele și învățătorul său”. Fiind atras de scrierile filosofice necreștine, voia mai bine să fie numit „retor decât creștin”. Îndemnurile lui Vasile și ale lui Grigorie de Nazianz l-au întors la calea de slujitor al Bisericii. După moartea soției sale, Teosevia, pe care Grigorie de Nazianz o numește „soție de preot cu adevărat sfântă”, a îmbrățișat viața monahală. În 371 a devenit episcop de Nyssa, întâmpinând și el dificultăți din cauza ostilității arienilor, și a fost exilat, precum fratele său Vasile.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #15 – Grigorie de Nyssa”

Părinții Bisericii #13 – Vasile cel Mare


Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 sau 330. Bunicul său a supraviețuit uneia dintre cele mai crunte persecuții, în timpul împăratului Maximian, unchiul său a fost episcop într-un oraș din Capadocia, iar tatăl său s-a căsătorit cu o tânără orfană a cărui tată murise de moarte martirică în persecuția lui Licinius.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #13 – Vasile cel Mare”