Vasile cel Mare s-a născut în anul 329 sau 330. Bunicul său a supraviețuit uneia dintre cele mai crunte persecuții, în timpul împăratului Maximian, unchiul său a fost episcop într-un oraș din Capadocia, iar tatăl său s-a căsătorit cu o tânără orfană a cărui tată murise de moarte martirică în persecuția lui Licinius.
Grigorie de Nazianz scrie despre Vasile: „Pentru toți, a fost un fel de lege a virtuții, un bărbat nobil și mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viață; a preamărit virtutea și a urgisit viciul; avea farmec la povestit și știa să educe pe alții chiar când glumea; mustra cu blândețe, dar nu ducea blândețea până la sălbăticie, nici indulgența până la slăbiciune; inteligența și elocvența lui lăsau în urmă pe toți oamenii; s-a curățit pe sine pentru a primi prin Duhul Sfânt spre a tâlcui Scripturile, spre a cerceta lucrurile dumnezeiești și spre a găsi cuvintele care să corespundă exact ideilor. Într-un cuvînt, frumusețea lui Vasile a fost virtutea, măreția lui a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul lui în continuă înaintare, care, prin urcări repetate, l-a înălțat până la Dumnezeu”. Macrina, bunica lui, și Emilia, mama lui, l-au crescut în evlavie, iar tatăl său, profesor de retorică, i-a predat „întreg ciclul științelor”. După terminarea instrucției în casa părintească, și-a continuat studiile la școlile din Cezareea, unde s-a remarcat de timpuriu prin calitățile sale oratorice și priceperea sa în ale filosofiei. Din Cezareea s-a dus la Constantinopole, „capitala Orientului, renumită pentru cei mai desăvârșiți oratori și filosofi, de la care Vasile, în scurtă vreme, și-a însușit cele mai de seamă învățături, datorită agerimii și talentului său.” De la Constantinopole, mânat de setea lui de cunoaștere, a ajuns la Atena, unde l-a cunoscut pe Grigorie de Nazianz. Prietenia lor s-a întărit în timp. Grigorie scria „Mai târziu, când după trecerea timpului, ne-am mărturisit reciproc aspirațiile și că ținta străduințelor noastre este filosofia, din acea clipă am avut totul în comun; aveam aceleași păreri, trăiam în deplină armonie și ne spoream reciproc, cu multă râvnă, dragostea unuia către celălalt. (…) Un singur lucru urmăream amândoi: virtutea și realizarea speranțelor viitoare, să trăim adică viața viitoare înainte de a fi părăsit pe cea de aici. ”
După o carieră în retorică, se hotărăște să își împartă averea cu cei săraci și să intre în monahism, alcătuind lucrările Regulile mari și Regulile mici – un ghid de viețuire ascetică.
De asemenea, împreună cu Grigorie, a pus bazele Filocaliei. Regulile monahale ale Sfântului Vasile au rămas temelia organizării vieții mânăstirilor răsăritene.
După moartea mamei sale, a mai făcut o împărțire a averii sale la săraci, dar nu s-a oprit la asta, ci, în timpul marii secete și foametei din 368, ci a construit așezăminte filantropice – primele spitale, în care cei bolnavi erau îngrijiți, iar cei înfometați și abandonați erau adăpostiți și hrăniți. Vasile lucra alături de slujitori, îngrijindu-se atât de trupul, cât și de sufletul celor suferinzi.
Grija pentru cei bolnavi și sărmani a fost preocuparea lui de o viață, așa că a creat, în apropierea Cezareei, un mare complex ce cuprindea biserici, spitale, azile pentru bătrâni, case pentru străini, leprozerii, pe lângă bucătării, ateliere de tot felul, școli și alte dependințe necesare. Credincioșii au numit acest complex „Vasiliada”.
A fost ales arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când de partea arianilor era însuși împăratul Valens. Vasile cel Mare a dus o luptă aprigă, cu scrisul și cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui. Uneori i-au stat împotrivă chiar și unii dintre episcopii săi.
Vasile cel Mare a luptat împotriva celor care negau dumnezeirea Sfântului Duh. A argumentat pe baza Sfintei Scripturi și a tradiției apostolice că Duhul Sfânt este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul.
Până la Vasile cel Mare, termenii ousia (οὐσία) – substanță, esență și hypostasis (ὑπόστασις) erau socotiți sinonimi, iar această abordare provoca neînțelegeri și controverse. Vasile cel Mare a insistat asupra individualizării termenilor: În Dumnezeu există o singură ousia si trei ipostaze, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Lucrarea sa teologică și spirituală a fost continuată de fratele său mai mic, sfântul Grigorie de Nyssa.
Opera
- Omilii la Hexameron – rostite într-o săptămână din Postul Paștelui, comentând capitolul 1 din Geneza
- Omilii la Psalmi
- Omilii și Cuvântări – tratează subiecte morale și dogmatice, precum și îndrumări despre cum pot tinerii folosi scrierile filosofilor păgâni.
- Scrieri ascetice (incluzând Regulile monahale)
- Despre Sfântul Duh către cel întru sfinți Amfilohie, episcopul Iconiei
- Combaterea apologeticului lui Eunomie cel rău credincios
- 366 de Epistole, câteva traduse în limba română de prof. Iuliu Valaori. A corespondat și cu Atanasie, episcopul Alexandriei
- Scrieri liturgice – inclusiv o liturghie ce îi poartă numele
Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună înainte de a-și începe cuvântul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbești de facerea cerului și pământului ca de o întocmire făcută de la sine, așa cum și-au închipuit unii, ci ca de o lucrare ce-și are pricina de la Dumnezeu. Care auz este vrednic, oare, de măreția celor ce au să fie spuse? Cât de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreții? Trebuie să fie curățit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumești, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea și să se uite pretutindeni de jur împrejurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu.
Dacă ți se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ți admirația spre Dumnezeu, Care le-a rânduit așa pe acestea! Că nu se micșorează admirația pentru lucrurile mărețe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socotești adevărate, simpla ta credință să-ți fie mai puternică decât argumentele logice.
(…) Să-L slăvim pe Marele Meșter al celor făcute cu înțelepciune și măiestrie. Din frumusețea celor văzute să înțeegem pe Cel Care-i mai presus de frumusețe, iar din măreția celor care cad sub simțurile noastre și din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreție, Care depășește toată mintea cu mulțimea puterii Sale. (…) mintea cea mai ascuțită se vădește a fi neputincioasă în fața celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului.
Un singur fir de iarbă, o singură plantă, sunt de ajuns să-ți facă mintea să contemple măiestria cu care s-au făcut toate.
Uită-te la înțelepciunea Marelui Meșter, că la atâta distanță de noi i-a dat soarelui căldura măsurată: Are atâta căldură încât să nu ardă nici peste măsură pământul, dar nici din lipsa de căldură să-l înghețe și să-l lase fără rod.
Dumnezeul nostru n-a creat nimic de prisos și nici n-a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată trebuință.
(…) Nu voi ajunge să spun că facerea lumii, așa cum ne-o relatează Scriptura, este mai de puțin preț, pe motivul că Moise, slujtorul lui Dumnezeu, n-a spus nimic despre forma pe care o are pământul, sau despre perimetrul lui, n-a măsurat cât de mult se întinde umbra pe care o lasă pământul, când soarele în mișcarea lui se află sub pământ, și nici n-a spus că umbra pământului pe lună dă naștere eclipselor. Și pentru că Moise a trecut sub tăcere aceste lucruri care nu ne sunt folositoare, voi socoti eu, oare, pentru aceasta de mai puțină valoare cuvintele Duhului decât înțelepciunea cea nebună, sau mai bine spus, să nu slăvesc eu pe Cel Care nu pune mintea noastră să se îndeletnicească cu cele deșarte, ci a rânduit să fie scris în Scripturi toate acelea care duc la zidirea și desăvrșirea sufletelor noastre?
Numărați, dacă este necesar – însă nu puteți lăsa numărătoarea să dăuneze credinței. Fie lăsați ce este tainic să fie onorat prin tăcere, fie lăsați lucrurile sfinte să fie numărate conform adevăratei credințe. Există un singur Dumnezeu și Tată, un singur Fiu Născut și un singur Duh Sfânt. Noi proclamăm fiecare dintre ipostasuri, iar atunci când trebuie să numărăm, nu lăsăm aritmetica ignorantă să ne poarte către ideea unui Dumnezeu pluralist.
Cum devenim creștini? „Prin credință”, este răspunsul universal. Și în ce mod suntem mântuiți? Spus simplu, suntem regenerați prin harul dat nouă odată cu botezul. Cum poate fi altfel? Mântuirea este realizată prin Tatăl și prin Fiul și prin Duhul Sfânt.
CARTEA E O VIAȚĂ 