Sf. Ioan Damaschinul este considerat ultimul părinte bisericesc. S-a născut la Damasc (Siria), în jurul anului 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor. Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul. De aceea, Ioan Damaschinul a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul.
Unele expresii ale lucrărilor sale și unele titluri ale manuscriselor ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele mai înalte”, după cum consemnează Martin Jugie în „La vie de saint Jean Damascen”, 1924.
Opera lui Ioan Damaschinul este foarte variată și bogată. Ea îmbrăţişează dogmatica, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica şi imnologia. Prin operele sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului, nestorianismului, monofizitismului și altor erezii. În anul 743 a alcătuit cea mai complexă și sistematică „expunere a credinței” de până atunci, numită în prescurtare Acrivia, în care condensa într-un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții Bisericii, prin precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice. În lucrarea de morală „Sfintele paralele” a pus în contrast păcatele și virtuțile care le înfruntă. A scris omilii despre Sfânta Treime și, de asemenea, a comentat Epistolele Sf. Pavel.
În plus, este autorul unor imnuri mult îndrăgite de-a lungul veacurilor, atât în creștinismul oriental cât și în cel occidental. Lui Ioan i se datorează și Octoihul (carte bisericească ce cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri (tonuri), fiecărei săptămâni consacrându-i-se succesiv câte un glas), care este în uz până în zilele noastre.
A mai realizat și lucrări de ascetică, unele dintre ele găsindu-se în volumul IV al Filocaliei românești.
Alte apariții în limba română:
Nu disprețuiți materia, căci nu este vrednică de dispreț. Dumnezeu nu a făcut nimic vrednic de disprețuit. Acesta este un mod maniheist de gândire. Doar ceea ce nu-și are sursa în Dumnezeu este vrednic de disprețuit – acele lucruri care sunt propria noastră invenție, propria noastră hotărâre de a nu asculta de legea lui Dumnezeu – anume, păcatul.
Este mult mai potrivit să vorbim despre fiinţa lui Dumnezeu făcând abstracţie de toate existenţele, căci Dumnezeu nu face parte din existenţe. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu există, ci că El este mai presus de toate existenţele și mai presus de însăşi existenţa. Şi dacă cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele, urmează că ceea ce este mai presus de cunoştinţă va fi negreşit și mai presus de existenţă, și din contră, ceea ce este mai presus de existenţă, va fi și mai presus de cunoştinţă. Prin urmare, Dumnezeirea este infinită și incomprehensibilă. Şi numai aceasta putem înţelege cu privire la fiinţa sa, anume nemărginirea şi incomprehensibilitatea Sa. Toate câte le spunem în chip afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică natura Lui, ci cele în legătură cu natura Sa. Chiar dacă vom spune că Dumnezeu este bun, că este drept, că este înţelept, sau orice altceva, nu indicăm natura lui Dumnezeu, ci pe acelea în legătură cu natura Lui.
Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, și în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. În chipul acesta, prin unitatea naturii dumnezeieşti, se nimiceşte rătăcirea politeistă a elinilor; iar prin acceptarea Cuvântului şi a Duhului se distruge învăţătura iudeilor; iar din amândouă ereziile rămâne ceea ce este folositor; din concepţia iudaică, unitatea firii, iar din concepţia elenismului numai deosebirea persoanelor.
Cel care vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să ştie în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cât și cele cu privire la doctrina întrupării, nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înţeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliţi să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a vorbi, după cum spunem că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare şi cele asemenea.
Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea deci să le iubim și în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice și nedepăşind dumnezeiasca predanie.
În dumnezeiasca Scriptură găsim foarte multe expresii simbolice antropomorfice cu privire la Dumnezeu. Trebuie să se ştie că noi, fiind oameni, îmbrăcaţi în trupul acesta, nu putem să înţelegem sau să exprimăm activităţile dumnezeieşti, sublime şi imateriale ale Dumnezeirii decât numai dacă întrebuinţăm imagini, tipuri şi simboluri adecvate felului nostru de a gândi. Aşadar, toate câte s-au spus antropomorfic despre Dumnezeu sunt spuse în chip simbolic și au un sens mai înalt, căci Dumnezeirea este simplă și fără de formă. Prin ochii lui Dumnezeu, prin pleoape şi prin vedere, înţelegem puterea lui atoatevăzătoare și cunoştinţa Lui căreia nu I se poate acunde nimic, de acolo că şi noi prin acest simţ dobândim o cunoştinţă și o încredinţare mai desăvârșită. Prin urechi și prin auz înţelegem capacitatea Lui de a fi milostiv şi de a primi rugăciunea noastră, căci și noi prin acest simţ ne îmbunăm faţă de acei care ne roagă, aplecându-ne cu mai multă dragoste urechea spre ei. Prin gură și prin grai înţelegem facultatea prin care îşi exprimă voinţa Lui; de acolo că şi noi facem cunoscute gândurile noastre intime prin gură și prin grai. Prin mâncare și băutură înţelegem conlucrarea noastră cu voinţa Lui, căci noi, prin simţul gustului, împlinim o dorinţă necesară a firii. Prin miros înţelegem facultatea Lui de a primi gândurile şi sentimentele noastre bune faţă de El, de acolo că și noi prin acest simţ primim mireasma cea bună. Prin faţă înţelegem arătarea şi apariţia Sa prin fapte, de acolo că apariţia noastră se face prin faţa noastră. Prin mâini înţelegem facultatea prin care realizează activitatea Lui, pentru că şi noi săvârşim cu ajutorul mâinilor lucrurile necesare și pe cele mai de cinste. Prin mâna dreaptă înţelegem ajutorul Lui în lucrurile cele bune, de acolo că și noi ne folosim de mâna dreaptă mai cu seamă în lucrurile mai nobile, mai de cinste şi care au nevoie de cea mai multă putere. Prin pipăit înţelegem cunoaşterea şi perceperea Lui mai exactă a lucrurilor foarte fine și ascunse, de acolo că și cei pe care noi îi pipăim nu pot să ascundă în ei înşişi nimic. Prin picioare şi mers înţelegem venirea şi prezenţa Lui ca să ajute pe cei care sunt în nevoi sau ca să pedepsească pe duşmani sau pentru orice altă faptă, de acolo că şi noi venim făcând uz de picioare. Prin jurământ înţelegem imutabilitatea hotărârii Sale, de acolo că și noi întărim prin jurământ legămintele unora faţă de alţii. Prin urgie și mânie înţelegem ura și aversiunea faţă de rău, căci şi noi ne mâniem atunci când urâm cele potrivnice opiniei noastre. Prin uitare, somn și somnolenţă întelegem întârzierea Lui pentru pedepsirea duşmanilor și amânarea ajutorului obişnuit faţă de cei ai Lui. Şi ca să spun într-un cuvânt, toate expresiile antropomorfice cu privire la Dumnezeu, afară de cele care s-au spus despre venirea în trup a Cuvîntului lui Dumnezeu, au un sens ascuns şi ne învaţă din lucrurile proprii firii noastre cele ce sunt mai presus de noi. Cuvântul lui Dumnezeu, însă, a primit pentru mântuirea noastră pe om în întregime, suflet raţional, trup, însuşirile firii omeneşti şi afectele naturale şi neprihănite.
După cum a zis dumnezeiescul Dionisie Areopagitul: Dumnezeu este cauza și principiul tuturor, este fiinţa existenţelor, viaţa vieţuitoarelor, raţiunea existenţelor raţionale, spiritualitatea existenţelor spirituale, rechemarea și învierea celor care au căzut de la El, reînnoire și prefacere pentru cei care au corupt starea naturală, zidire sfinţită pentru cei mişcaţi de vreo tulburare necurată, siguranţă pentru cei care stau, cale și călăuză, care înalţă, pentru cei care se urcă la dânsul. Voi adăuga, însă, că El este Tatăl celor făcuţi de El, — Dumnezeu, care ne-a adus de la neexistenţă la existenţă, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut şi care au luat de la El şi existenţa și capacitatea de a naşte — El este păstorul celor care-L urmează și al celor păstoriţi de El; luminarea celor luminaţi; principiul desăvârşirii celor desăvârsiţi; pricipiul îndumnezeirii celor îndumnezeiţi; pacea celor învrăjbiţi; simplitatea celor simpli; unirea celor uniţi; fiinţă superioară oricărui început, pentru că este un început mai presus de orice început bună părtășenie a ceea ce este ascuns, adică a cunoştinţei Lui, atât cât este îngăduit şi cât este accesibil fiecăruia.
Prin urmare mărturisim că El este unicul Fiu al lui Dumnezeu şi după întrupare şi acelaşi este şi Fiul omului, un Hristos, un Domn, singurul Fiul Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Domnul nostru. Cinstim două naşteri ale Lui, una din Tatăl înainte de veci, mai presus de cauză, de raţiune, de timp şi fire, și alta în vremurile din urmă, pentru noi, asemenea nouă și mai presus de noi. Pentru noi, pentru că este pentru mântuirea noastră. Asemenea nouă, pentru că S-a făcut om din femeie şi la timpul firesc sorocit pentru naştere. Mai presus de noi, pentru că nu s-a născut din sămânţă, ci din Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria, mai presus de legea naşterii. Nu-L propovăduim numai Dumnezeu, lipsit de omenirea noastră, şi nici numai om, lipsindu-L de Dumnezeire. Nu propovăduim două persoane deosebite, ci una şi aceeaşi, şi Dumnezeu şi om în acelaşi timp, Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit; în totul Dumnezeu şi în totul om; acelaşi în totul Dumnezeu împreună cu trupul său şi în totul om împreună cu Dumnezeirea Lui mai presus de Dumnezeire. Prin expresia „Dumnezeu desăvârșit şi om desăvârșit”, arătăm deplinătatea și desăvârşirea firilor. Prin expresia „în totul Dumnezeu și în totul om”, arătăm unitatea şi indivizibilitatea ipostasei.
Crucea este pavăza, arma şi trofeul contra diavolului. Crucea este pecetea pentru ca să nu ne atingă nimicitorul, după cum spune Scriptura. Crucea este scularea celor căzuţi, sprijinul celor care stau, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârșirea celor înaintaţi, mântuirea trupului și a sufletului, izgonitorul tuturor răutăţilor, pricinuitorul tuturor bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice.
Prin urmare vom învia. Sufletele se vor uni cu trupurile, iar acestea vor fi nestricăcioase, pentru că vor dezbrăca stricăciunea. Astfel ne vom apropia de înfricoşatul scaun de judecată al lui Hristos. Diavolul, demonii lui, omul lui, adică antihrist, cei necredincioşi şi cei păcătoşi vor fi predaţi focului veşnic. Focul acesta nu va fi material ca acesta de aici, ci un foc cum numai Dumnezeu îl ştie. Cei care au făcut fapte bune și cu îngerii vor străluci ca soarele spre viaţa veşnică împreună cu Domnul nostru Isus Hristos. Îl vor vedea pururea, vor fi văzuţi de El și vor culege bucuria nesfârşită, care vine de la El, lăudându-l împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii nesfârşiţi ai vecilor, Amin.
CARTEA E O VIAȚĂ 