Publicat de de carteaeoviata

Advent în Narnia #26 – Dumnezeu va pregăti un ospăț


Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăţ de bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite. În ziua aceea, vor zice: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum, să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!”

Isaia 25:6, 9

După o perioadă de mari distrugeri, Isaia își imaginează un ospăț întins de Dumnezeu pentru poporul care a suferit violențe și lipsuri. Oamenii nu mai au nimic, așa că Dumnezeu le oferă tot. Imaginează-ți niște refugiați dintr-un război al zilelor noastre care găsesc un ospăț bogat în pustiu, cu vinuri fine și cea mai bună mâncare pe care au mâncat-o vreodată. Dacă întrebarea este „Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie?” (Psalmul 78:19), răspunsul este că da.

Ființele din Narnia, ca poporul pe care îl cunoaște Isaia și ca supraviețuitorii oricărui război, au supraviețuit unei perioade de violență și pierderi. Vrăjitoarea Albă le-a acoperit ținutul în gheață și zăpadă și i-a transformat pe disidenți în statui. Ea disprețuiește ospețele, numindu-le „o risipă”. Pe măsură ce puterea iernii ei pălește, Tata Crăciun sosește nu doar cu daruri pentru copii și Castori, dar și cu o masă întinsă cu ceai fierbinte și cești de porțelan. Pentru niște creature mici, el întinde o masă de Crăciun în pădure cu o cină fierbinte, decorațiuni, desert de prune și vin. Tata Crăciun îi ajută pe locuitorii din Narnia să-și aducă aminte de viața de dinainte de venirea Vrăjitoarei Albe și să sărbătorească faptul că vin vremuri noi.

Când ne adunăm în timpul perioadei de Advent și de Crăciun (sau pentru oricare altă ocazie deosebită), indiferent de durerile sau relațiile frânte de care am avut parte până atunci, prietenii și familia se reunesc pentru o masă bună. Un ospăț nu șterge greșelile sau trădările, dar ne poate aminti cine ne-a creat Dumnezeu să fim și de faptul că Hristos ne-a răscumpărat.

O masă specială în familie nu este o promisiune că nimic nu va mai merge prost vreodată. Oamenii din vremea lui Isaia vor fi răvășiți de război și trimiși în exil. În Narnia, petrecerea de Crăciun va fi transformată în piatră. Dar poporul Israel știa că Dumnezeu este cu ei orice ar fi fost și că promisiunile lui Dumnezeu pentru ei erau eterne. Creaturile din pădure știu că Aslan este pe drum, chiar în momentul în care Vrăjitoarea își ridică bagheta (și Vrăjitoarea știe și ea asta!). Sărbătorim cu petreceri și ospețe acum, știind că ele sunt o prefigurare a răscumpărării lui Dumnezeu ce va să vină.

După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp

Publicat de de carteaeoviata

Advent în Narnia #25 – Un mic festin


De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar şi veţi mânca ce este bun şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase.

Isaia 55:2

Edmund îngheață de frig (încă nu are haină) în timp ce el, împreună cu Vrăjitoarea Albă și piticul ei, alunecă peste zăpadă îngrămădiți în sanie, grăbindu-se să-i găsească pe ceilalți copii acum că Aslan este pe drum. Edmund are acum un sentiment de deznădejde cu privire la Vrăjitoare; nu i-a oferit niciun rahat turcesc, ci numai pâine uscată și îl tratează ca pe un prizonier. „Nu sunt semne că Regina ar mai avea de gând să-l facă Rege”, se gândește el în sinea lui.

De fapt, domnia Vrăjitoarei, unde este „mereu iarnă, dar niciodată Crăciun”, începe să se prăbușească. Edmund nu-și dă seama de asta, dar Tata Crăciun i-a găsit pe frații săi. Sania Vrăjitoarei dă peste o altă petrecere pe care a vizitat-o Tata Crăciun, un grup de creaturi mici care stăteau așezate la cina de Crăciun în mijlocul pădurii. Lui Edmund îi este foame, iar micul lor ospăț miroase delicios.

Vrăjitoarea Albă este furioasă la culme. Când află că Tata Crăciun e cel care le-a dăruit acest ospăț, ea transformă întreaga petrecere în piatră. Edmund este îngrozit. El o vede în sfârșit pe Vrăjitoarea Albă drept ceea ce este cu adevărat.

Ea este furioasă să audă că cineva ar sărbători ceea ce ar demonstra în mod ostentativ sfârșitul domniei sale, dar este de asemenea indignată pur și simplu de existența unui ospăț în sine. Ea strigă, „Ce-nseamnă toată lăcomia asta, risipa asta, toată extravaganța asta?” Un ospăț este o risipă, indiferent ce se sărbătorește prin el. Nimeni din regatul său nu ar trebui să se bucure de plăcere fizică sau confort. Nici chiar Regina însăși, în afară de câteva blănuri și o coroană, nu pare să aibă nimic luxos sau plăcut. Castelul ei este golaș ca un mormânt.

Disprețul ei pentru lux este în constrast izbitor cu Castorii, care le servesc copiilor o masă încântătoare (inclusiv desert). Aslan își instalează tabăra militară într-un cort-pavilion frumos, galben cu roșu. Împărăția lui Dumnezeu este un loc al sincerității și al dreptății, dar și un loc pentru mese delicioase, confort fizic și frumusețe. Adventul este o perioadă și pentru pocăință și pentru așteptare, și este și o perioadă în care să sărbătorim bunătatea creației. Acceptă frumusețea și bogăția lumii create pe care ne-a dat-o Dumnezeu și în care El a venit, întrupat, la acel prim Crăciun.

După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp


Cât de adevărat este totul: CEL CE ÎNȚELEGE umblă cu o bucurie și o fericire de negrăit, acolo unde ochii încețoșați și insensibili ai lumii vad numai distrugerea și moartea.

C.S. Lewis, Scrisori către Arthur Greeves


Cheia pentru a ne ține strâns lipiți de sentimentul nostru de bucurie – sentimentul profund de împlinire, mulțumire și plăcere – când se întâmplă lucruri oribile, este să recunoaștem următorul lucru: bucuria plină de Dumnezeu nu înseamnă absența tristeții sau a răului. Mai degrabă, înseamnă să te agăți de adevărul bunătății Sale suverane în ciuda a ceea ce se întâmplă în noi sau în jurul nostru.

Biblia exprimă acest lucru foarte clar: a fi bucuros și a fi trist nu se exclud reciproc.

Lisa Harper, The Sacrament of Happy via in a world where horrible things happen, where does happiness fit


Visele năruite deschid ușa către vise mai bune, vise pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare până când visele pe care le prețuim în mod greșit ne sunt distruse. Visele năruite distrug falsele așteptări, cum ar fi o viață creștină „biruitoare”, fără suferință sau eșecuri. Ele ne ajută să descoperim adevărata speranță. Avem nevoie de ajutorul viselor năruite pentru a ne redirecționa spre ceea ce ne dorim cel mai mult, pentru a ne crea un „apetit” pentru vise mai bune. Și, mai departe, a trăi pentru vise mai bune generează un sentiment nou, necunoscut înainte, pe care în cele din urmă îl vom recunoaște ca fiind cel al bucuriei.

Larry Crabb, Vise năruite