Etichetă: Dietrich Bonhoeffer

Curioasa incertitudine care înconjoară celebrarea Epifaniei este la fel de veche precum sărbătoarea însăși. Știm că, cu mult timp înainte ca Crăciunul să fie celebrat, Epifania era cea mai importantă sărbătoare în bisericile din Răsărit și în cele din Apus. Originile sale sunt obscure, dar este clar că, din cele mai vechi timpuri până azi, sărbătoarea a făcut referire la patru evenimente distincte: nașterea lui Hristos, botezul lui Hristos, nunta din Cana și sosirea magilor din Răsărit. Oricum ar fi, începând din secolul 4, biserica a delimitat nașterea Domnului de sărbătoarea Epifaniei.

Delimitarea nașterii de botezul Domnului a avut o semnificație deosebită. În cercurile gnostice și eretice răsăritene, s-a ridicat ideea că ziua botezului a fost de fapt ziua când Isus S-a născut ca Fiu de Dumnezeu. De aici putea veni o eroare gravă, o neînțelegere a întrupării Domnului. Dacă Dumnezeu nu L-ar fi acceptat pe Isus ca Fiu până în momentul botezului, am fi rămas nemântuiți. Dar, dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu care, prin conceperea și întruparea Sa, a luat asupra Sa trupul nostru, atunci El și doar El este și om adevărat, și Dumnezeu adevărat. Doar atunci ne poate ajuta. Și atunci, ceasul salvării noastre a venit cu adevărat prin nașterea Sa. Iar nașterea lui Hristos înseamnă mântuire pentru toți oamenii.

După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie. Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. În urmă, au fost înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod şi s-au întors în ţara lor pe un alt drum. Matei 2:9-12

Fiecare dimineață este un nou început pentru viața noastră. Fiecare zi este ceva nou. Ziua de azi trebuie să fie limita grijilor și strădaniilor noastre. E îndeajuns de lungă pentru a-L găsi pe Dumnezeu, sau pentru a-L pierde, pentru a persevera în credință sau a aluneca în păcat și rușine. Dumnezeu a creat ziua și noaptea astfel încât să nu rătăcim fără țintă, ci să vedem în fiecare dimineață scopul pentru ziua ce ne stă înainte. Așa cum soarele răsare în fiecare dimineață, tot așa și bunătățile Domnului se înnoiesc în fiecare dimineață. Iată darul pe care Dumnezeu ni-l face în fiecare nouă dimineață: să vedem din nou credincioșia lui Dumnezeu, să putem începe o nouă viață cu Dumnezeu în fiecare zi.

Nu teama de ziua care vine, nu povara muncii pe care trebuie să o fac, ci Domnul mă trezește la viață. Așa spune robul Domnului, „El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici”. Dumnezeu dorește să ne deschidă inima înainte ca aceasta să se deschidă lumii; înainte ca urechile să audă miile de voci ale zilei, orele dimineții sunt rezervate vocii Creatorului și Răscumpărătorului. Dumnezeu a făcut liniștea ceasurilor de dimineață pentru El Însuși. De aceea, ele trebuie să-I aparțină Lui.

Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să ştiu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, să ascult cum ascultă nişte ucenici. Isaia 50:4

Pentru cei care dau slavă lui Dumnezeu doar în vremuri de belșug, Dumnezeu le va da momente în care să își amintească faptul că toate lucrurile de pe pământ sunt trecătoare, și că este un lucru bun să își ațintească privirea asupra eternității.Toate își au vremea lor, și principala țintă este să mergem la pas cu Dumnezeu, nu să o luăm câțiva pași înainte și nici să rămânem în urmă. Dacă vrem totul deodată, vom fi extrem de neliniștiți. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui.

Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut. Așa că, atunci când dorul după ceva din trecut ne copleșește – iar asta se întâmplă uneori pe neașteptate – putem ști că momentul prezent este doar unul din nenumăratele „timpuri” pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi. Nu trebuie să rămânem pe cont propriu, ci putem începe să căutăm trecutul împreună cu Dumnezeu.

Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.

Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El. Ce este a mai fost şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut. Eclesiastul 3:1-8 si 14-15.