Asta începeau elevii să intoneze în ultima săptămână de școală, cel puțin cei din generațiile născute până în anul 2000. Vacanța o fi venit ea din Franța, dar erau norocoși cei care și-o puteau petrece oriunde altundeva decât în București (sau oricare le-ar fi fost orașul/localitatea natal/ă), chit că era măcar „la țară la bunici”, ce să mai vorbim de străinătate.
Lucrurile s-au schimbat semnificativ de atunci, dar năravul multora nu, așa că vă invit să descoperiți ce însemnau vacanțele în România la mijlocul anilor ’80, în plină raționalizare, așa cum le-a trăit Adina Popescu, autoarea volumului Vine vacanța cu trenul din Franța.
Născută în 1978, Adina avea pe vremea aceea între 5-7 ani, iar vacanțele împreună cu părinții, Anton și Doina, erau planificate din timp, prin procurarea biletelor de la ONT pentru sejururi „la munte, la mare, în orice-mprejurare”.
În această lume așezată a vacanțelor noastre și a traseelor pe care le stabilim mereu în avans ca într-o conspirație sau, mai degrabă, ca într-o incantație, mă simt și acum în deplină siguranță.
Adina Popescu deapănă cu mult umor amintiri din vacanțele sale din copilărie, din anii de până la Revoluție, împărțind cartea în trei secțiuni: La munte, La mare și În orice împrejurare (care cuprinde în principal amintiri din vacanțele la bunicii de la Cluj, care locuiau tot la bloc).
Tatăl ei era mare amator de trasee montane, așa că deseori mergeau la Sinaia sau Bușteni, având ca obiectiv să ajungă în fiecare vară pe Vârful Omu, altfel n-o să ne meargă bine tot anul sau cel puțin așa crede Anton, deși mama spune că e doar o superstiție personală, adică o prostie. Vă las pe voi să descoperiți cum a decurs acest traseu într-un anumit an!
Cartea începe însă cu un sejur la Valea Drăganului, pentru că în anul respectiv nu mai găsiseră bilete la Sinaia, iar acolo era ieftin. Au aflat curând de ce, pentru că s-au trezit într-o cabană izolată de lângă un sat prăfuit, unde mâncarea e puțină și sărăcăcioasă, iar traseele sau alte forme de distracție lipsesc. Semnificativ atât pentru acea perioadă, cât și pentru întregul volum este următorul pasaj:
După ce ne cazăm, Anton merge la barul de lângă recepție și își ia o bere. Merg și eu.
– Aveți Pepsi?
– Nu avem, zice barmanul care e același cu recepționerul.
„Unde ai mai văzut tu Pepsi, tocmai la Valea Drăganului?” mi se pare mie că aud, însă barmanul n-a spus nimic. Doar se hlizește la mine. O vacanță fără Pepsi nu e vacanță!
– Aveți Brifcor? mai încerc eu, plină de speranță.
– Nu avem.
– Du-te la Sinaia sau la Bușteni pentru Brifcor! râde Anton în timp ce bea din bere, dar parcă nu e râsul lui. S-o crezi tu că o să găsești Brifcor într-o păduchelniță de cabană ca asta!
[…]
– Pentru copii, avem apă minerală Biborțeni! spune din nou barmanul și cred că vrea să scape mai repede de noi, mai ales de Anton.
– Aveți ciocolată Pitic? fac eu o ultimă încercare.
Dacă se găsește Pepsi sau nu va constitui barometrul după care va judeca Adina măsura în care o vacanță este reușită sau nu, iar pe măsură ce raționalizarea se înăsprește și mâncarea devine tot mai puțină, iar luxurile tot mai rare, căutarea unui loc în care să găsești așa ceva va fi o misiune, o aventură în sine în cadrul vacanțelor.
Amintirile din vacanțele la mare mi s-au părut cele mai savuroase și mai comice.
Oamenii de aici, de la mare, arată cu totul altfel decât cei de la București. Sunt mai mult dezbrăcați și par să nu se grăbească nicăieri. Nu se înghesuie, nu sunt nervoși, nu te dau la o parte. Până și Anton care mereu comentează câte ceva, cu dinții-n sus, cum zice mama, zâmbește acum fericit. Mi-aș dori să rămânem la mare pentru totdeauna.
Nu înțeleg de ce oamenii mari trebuie să doarmă neapărat după masa de prânz, mai ales la mare, e atât de mult timp pe care îl pierd degeaba.
De opt zile de când suntem la mare, la Neptun, la restaurantul unde mâncăm nu s-a băgat niciodată Pepsi. Nu avem bonuri valorice și nu putem mânca în altă parte, însă o doamnă de pe plajă i-a spus lui mama că anul ăsta nu există Pepsi în toată stațiunea. Probabil că sejurul la mare se va termina și eu nu voi bea Pepsi nici măcar o dată! Iar să merg la mare fără să beau Pepsi mi se pare o pierdere de vreme… e ca și cum aș merge la Cluj fără să mă joc de-a v-ați ascunselea, sau „fața”, cum îi zicem noi, sau să particip la Olimpiada de gimnastică… e ca și cum aș merge la munte, fără să ajung pe vârful Omu… e ca și cum Alis din Alis în Țara Minunilor n-ar mai găsi prăjitura care să o facă la loc mică… adică ar fi un dezastru.
Știu că deja sunteți nerăbdători să aflați dacă a găsit Adina Pepsi în acel sejur sau nu, așa că închei aici, îndemându-vă să vă puneți această carte în bagaj în această vacanță sau să o deschideți pe canapea acasă și să vă amuzați de călătoriile prin țară cu trenul personal, de întâlnirile cu fel de fel de specimene umane, să vedeți care erau jocurile copiilor de atunci și ce a însemnat prima ieșire din țară în vacanță la Budapesta, dar și să vă dați seama cât de privilegiați suntem în România de azi, cu toate sechelele ei rămase de pe urma mutilării comuniste. Măcar acum găsim Pepsi la tot pasul! :))
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 