Apariția, la sfârșitul secolului al doilea, a școlii din Alexandria, este providențială, deoarece gândirea pe care o elaborează, metodele de cercetare și planurile unei grandioase sume teologice, depășesc mediul și timpul în care școala a apărut și a funcționat. Reprezentanții școlii din Alexandria, precum Clement, demonstrează creștinilor timpului lor că a-ți gândi credința, a ți-o întemeia și dialectic, nu doar prin trăire, nu este nici primejdios, nici inutil. Dascălii școlii se străduiesc să arate creștinilor cât de folositoare este filosofia pentru întemeierea adevărurilor creștinismului.
Clement, cu numele lui complet Titus Flavius Clement, s-a născut în Atena în jurul anului 150, din părinți păgâni și înstăriți, care au dat talentatului lor copil o educație aleasă. Precum înaintașul său, Iustin, a căutat adevărul în diferite filosofii și mistere, dar a fost dezamăgit de toate acestea, până a aflat creștinismul. A primit învățătură de la Panten, un dascăl din Alexandria. Al doilea oraș din imperiu ca importanță culturală și economică, Alexandria i-a oferit lui Clement bibliotecile și un mediu de cercetare și știință – o atmosferă potrivită pentru un tânăr însetat de cunoaștere. Panten l-a luat apoi ca ajutor la școala sa creștină din Alexandria, iar la moartea acestuia, Clement a preluat conducerea școlii. Lecțiile sale au atras mulțimi de auditori dintre creștini, eretici, păgâni și iudei. Printre auditorii săi cei mai celebri au fost Origen și Alexandru, viitorul episcop al Cezareei Capadociei, apoi al Ierusalimului.
Din nefericire, Clement nu și-a putut continua multă vreme lecțiile. În 202-203, persecuția lui Septimius Sever l-a obligat să închidă școala și să părăsească Alexandria. S-a refugiat în Capadocia, la fostul său elev, Alexandru, devenit episcop.
Influența sa, însă, s-a reflectat în scrierile lui Origen, apoi ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Gură de Aur, până la John Wesley, secole mai târziu. Portretul creștinului adevărat, descris de Clement, a stat la baza portretului alcătuit de John Wesley.
În Cuvânt de îndemn către eleni, Clement nu face apologia credinței sale – căci credința lui se impune singură – ci atacă direct datinile religioase ale grecilor, nebunia și imoralitatea miturilor păgâne, demască falsitatea cultului zeilor și îi arată pe zei așa cum sunt: desfrânați, incestuoși, criminali și urâtori de oameni.
În Pedagogul, Clement folosește imaginea Cuvântului ca dascăl ce ne învață în toate aspectele vieții și sfințirii.
După cum este potrivit ca înainte de a mânca să binecuvântăm pe Făcătorul tuturor lucrurilor, tot așa se cuvine să-I cântăm psalmi și când bem, pentru că ne împărtășim din cele create de El. Apostolul a numit psalmul „cântare duhovnicească”. Pe lângă toate acestea, cuvios lucru este ca înainte de a ne duce la culcare să mulțumim lui Dumnezeu că ne-am bucurat de harul și iubirea Lui de oameni. Se cuvine deci, și când mergem la culcare, să mergem cu Dumnezeu.
Cea mai mare din toate învățăturile era, după cât se pare, aceea de a te cunoaște pe tine însuți. Dacă cineva se cunoaște pe el însuși, va cunoaște și pe Dumnezeu, și cunoscând pe Dumnezeu, va fi asemenea cu Dumnezeu, nu purtând haine brodate cu aur, nici îmbrăcăminte lungă până la călcâie, ci făcând fapte bune și având mai ales nevoie de foarte puține lucruri. Singur Dumnezeu nu are nevoie de nimic; El se bucură mai cu seamă când ne vede că suntem curați, cu sufletul împodobit.
După cum oglinda nu este un lucru rău față de omul urât, că îl arată așa cum este, și după cum doctorul nu este un rău pentru bolnav, când îi spune că are temperatură, că nu doctorul este pricina temperaturii, ci doctorul este cel care vădește temperatura, tot așa nu este rău nici cel care vădește pe cineva care are sufletul bolnav; nu bagă în sufletul aceluia păcatele, ci-i arată păcatele care sunt în sufletul lui, ca să-l depărteze de niște obișnuințe ca acelea. Astfel, Dumnezeu este bun în El Însuși, dar este drept din pricina noastră; iar aceasta pentru că este bun. Ne-a arătat dreptatea Lui prin Cuvîntul Său chiar de atunci de la început, de când a devenit Tată; că Dumnezeu este bun înainte de a fi Creator; și pentru că era bun, a voit să fie și Creator și Tată. Și acest fel de a fi al acelei dragoste a ajuns început al dreptății Sale și atunci când face să strălucească soarele Său și atunci când trimite pe Fiul Său. Și El, cel dintâi, a vestit dreptatea cea bună din ceruri spunând „Nimeni n-a cunoscut pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl decât Fiul”. Această cunoștință echilibrată este de asemenea simbol al vechii dreptăți. Apoi dreptatea s-a pogorât între oameni, în literă și în trup, adică prin lege și prin Cuvânt.
CARTEA E O VIAȚĂ 