Grigorie Teologul (329 – 391) s-a născut în micul oraș Nazianz din Capadocia, unde foarte bogatul său tată era atât latifundiar local, cât și episcop al Bisericii. Grigorie s-a bucurat de cea mai rafinată educație care se putea asigura la acea vreme, studiind timp de zece ani filosofia la Atena, după care s-a întors în Capadocia și și-a asumat îndatoririle de preot asistent al tatălui său, ducând în același timp o viață ascetică, retrasă, de studiu. În 372 a fost hirotonit episcop și l-a ajutat pe Vasile cel Mare (cu care se împrietenise în Atena) în lupta împotriva curții ariene a împăratului Valens. Vasile fusese unul dintre teologii și apologeții de frunte din generația ce a urmat lui Atanasie. După moartea lui Vasile, în 379, teologii proniceeni au făcut apel la Grigorie să renunțe la viața lui de izolare și să vină degrabă la Constantinopol. Împăratul arian Valens tocmai fusese omorât în luptă iar capitala, pe atunci ocupată de cler arian, aștepta proclamarea unui nou împărat. Grigorie a fost rugat să se ducă acolo și să predice credința cea dreaptă. S-a instalat într-o vilă pe care a transformat-o într-o biserică numită Capela Învierii, unde a ținut o serie de cuvântări despre Dumnezeu, Hristos și Duhul Sfânt, care de atunci au fost acceptate drept învățături esențiale despre Sfânta Treime.
Grigorie a susținut această serie de predici dogmatice pentru a prefața și a pregăti ceea ce spera să fie un al doilea mare sinod ecumenic care să pună capăt definitiv celor cincizeci de ani de dominație ariană, timp în care Sinodul de la Niceea fusese sistematic defăimat de curte și de episcopii ei favoriți. Și-a început seria de prelegeri cu o discuție despre ce înseamnă să practici teologia corect și potrivit tradiției apostolice. Dacă viața unui om nu este luminată de harul Duhului, nu poate spera să se apropie de marea taină a credinței, argumenta el. După cum Apostolul Pavel a fost ridicat la cer pentru a deveni capabil de asemenea mari pătrunderi în firea și lucrarea lui Dumnezeu, prin urmare și cel care expune credința trebuie să se fi împărtășit de harul lăuntric al Duhului printr-o viață curată, cât și temeinic închinată studiului conștiincios al vieții Bisericii.
Teologia lui Grigorie se întoarce la fundamente pentru a reafirma doctrina de la Niceea, adaptată la o nouă generație de controverse bisericești. Eunomie, unul dintre cei mai mari teologi arieni de atunci, susținea că Fiul și Duhul sunt creaturi similare îngerilor, puse în mișcare de Dumnezeu Tatăl, singur și monolitic separat.
Grigorie Îl definește pe Dumnezeu ca munte spre care se află în ascensiune tot ceea ce este viață, și în special conștiință. De vreme ce Dumnezeu ne-a creat după chipul Său, toți oamenii au o afinitate înnăscută față de divinitate: sunt cu toții taine mistice, nu niște simple dobitoace ignorante. Simțirea lui Dumnezeu ne este înnăscută, iar în acest fel omenirii i se oferă un destin unic, deoarece cheamă firea omenească să se extindă dincolo de ea însăși, să transcendă limitele naturii de muritor osândit să piarî și să putrezească în limitele acestui timp. Pentru Grigorie, Întruparea Cuvântului Divin reprezenta actul cardinal, cea de-a doua creație, prin care Dumnezeu Își invita poporul să se întoarcă la firea lui adevărată: o ascensiune morală, intelectuală și spirituală, care va fi încheiată, pentru cei care au urmat această cale, sub forma deplinei comuniuni cu Logosul în viața de apoi. La fel ca Atanasie, Grigorie Îl vedea pe Hristos ca pe Cuvântul-Întrupat. Dumnezeu Și-a asumat natura omenească în asemenea strânsă unire cu El Însuși, încât a radiat putere în această ipostază: schimbarea Lui la Față s-a petrecut chiar și în condițiile Patimilor și a morții. Patimile Lui au însemnat iertarea universală a păcatelor, iar moartea – darul nemuririi făcut omenirii, prin mila Învierii în locul condiției de muritor. Împotrivindu-se celor din vremea lui, Grigorie a susținut: „Ceea ce nu a luat asupra Lui, nu a vindecat.” El a pledat că, în Hristos, Logosul Divin a luat asupra Lui orice aspect al vieții omenești pentru a umple totul cu harul dumnezeiesc al libertății și al bucuriei. Hristosul Întrupat devine paradigmă a tot ce înseamnă ucenicie și vehiculul transformării omenești.
Așadar, cum concepea Grigorie Trinitatea? Tatăl Îl naște pe Fiul înaintea vremurilor și a făpturilor create. Asta nu presupune, după cum se grăbește să precizeze, nicio sciziune sau separare. Dumnezeu Îl naște pe propriul Său Fiu pentru a Se dezvălui lumii; prin Fiul-Logos, Tatăl va crea toate lucrurile care există. Ceea ce înseamnă naștere este dincolo de înțelegerea noastră. Dar ceea ce știm despre ea este că Tatăl Îl înzestrează pe Fiu cu propria Lui Ființă, care acum exemplifică personal una și aceeași ființare în propria Sa identitate de Fiu și Cuvânt și reprezentant al Tatălui. Prin felul în care Dumnezeu declanșează și extinde intervenția divină asupra lumii mai aflăm și că Tatăl a hărăzit în mod analog natura Sa divină și Duhului Sfânt. Nu prin naștere, ci într-o manieră pe care Scriptura o descrie prin verbul „purcede”. Asta înseamnă că atât Fiul, cât și Sfântul Duh subzistă fiecare acum în aceeași singularitate a ființării unice a Tatălui. Au fiecare ființarea Lui, sau sunt ființarea Lui, concretizând, fiecare ipostatic, acea ființare a Tatălui. Iată de ce creștinii pot a firma că este un singur Dumnezeu, dar Unul Dumnezeu este trei Persoane, insistând pe clarificarea exprimării față de Treime: Trei ipostaze ori concretizări, și o singură esență sau natură.
O minte atât de elevată ca a lui Grigorie nu este ușor de urmărit. De aceea poartă și numele de Grigorie Teologul, nume rezervat doar pentru puțini sfinți din istorie. Însă Grigorie nu ne obligă de fiecare dată la eforturi intelectuale. Grigorie a fost nu numai unul dintre cele mai rafinate inteligențe ale lumii vechi, ci și unul dintre marii ei literați, compunând imnuri și poeme frumoase dedicate Sfintei Treimi, multe fiind cântate încă în liturghii.
Scrieri importante:
- 45 de Cuvântări teologice, dintre care:
- cinci cuvântări teologice definind învățătura despre Sfânta Treime
În limba română putem găsi volumele:
- Hristos pătimind. Operă dramatică la Pătimirile cele mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos.
- Cuvântări Praznicale și Morale.
- Cuvântul la Sfânta Lumină (Bobotează). Cuvântul la Cincizecime.
Natura lui Dumnezeu depășește mistic în asemenea măsură puterile cunoașterii omenești, încât este imposibil să-L exprimăm în cuvinte, dar cu atât mai imposibil să ni-L imaginăm.
Darul cel mai frumos pentru Dumnezeu este purtarea noastră.
Să devenim asemenea lui Hristos, de vreme ce Hristos a devenit ca noi. Să devenim ai lui Dumnezeu de dragul Lui, de vreme ce El a devenit om de dragul nostru. Și-a asumat ce a fost mai rău, pentru ca El să ne ofere ce e cel mai bine; El a devenit sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem fi bogați; El a devenit slujitor, pentru ca noi să ne putem primi înapoi libertatea; El a coborât pentru ca noi să fim înălțați; El a fost ispitit să putem birui ispita; El a fost batjocorit pentru a ne putea glorifica; El a murit ca să ne poată salva; El S-a înălțat pentru a ne putea atrage la El pe noi, care zăceam căzuți în păcat. Să-I oferim totul, să-I dăm totul Aceluia care S-a dat pe Sine Însuși ca răscumpărare și împăcare pentru noi.
CARTEA E O VIAȚĂ 