Astăzi vă propun să descoperim împreună cartea Cele patru iubiri, scrisă de C.S. Lewis, o carte mai accesibilă decât alte opere de-ale sale, pentru că fiecare dintre noi a experimentat cel puţin una dintre aceste iubiri în viaţa sa. A fost publicată în 1960, cu titlul The Four Loves. În limba română, poate fi citită alături de alte două cărţi scrise de C.S. Lewis în volumul Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii.
În Cele patru iubiri, C.S. Lewis încearcă o diferenţiere a tipurilor de dragoste pe care le putem manifesta în relaţiile noastre, cu implicaţiile lor şi cadrul în care se pot dezvolta. În plus, autorul ilustrează defectele fiecărui tip de iubire şi precizează în mod repetat ce se întâmplă atunci când iubirile naturale nu sunt cuprinse în dragostea supremă, dumnezeiască.
Afecţiunea (Storge) este primul tip de iubire prezentat de C.S. Lewis şi cel mai greu de definit, deoarece poate fi prezentă în toate celelalte tipuri. După caracterizarea făcută de autor, aceasta este iubirea naturală îndreptată în special către familie, este emotivă şi presupune ataşare. De asemenea, nu se concentrează pe ce este demn de iubit, ci iubeşte pur şi simplu şi se dăruieşte pentru ceilalţi. Deşi este o iubire naturală, care apare aproape în mod firesc, este o iubire fragilă. Când familiaritatea dispare sau când una dintre părţi e trădată, dragostea este pusă la încercare şi dispare dacă nu este subordonată iubirii lui Dumnezeu. De asemenea, nevoia ca ceilalţi să aibă neîncetat nevoie de tine, fără să înveţi să dai drumul şi să ai încredere, duce la gelozie, iar în final la dezastru şi la o separare dureroasă a celor care se simt sufocaţi de afecţiunea ta. „Veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor în starea să nu mai aibă nevoie de darul nostru“, atenţionează Lewis.
Prietenia (Phileo) este o conexiune fragilă între oameni care au aceleaşi interese sau activităţi. Lewis o consideră o iubire intelectuală şi poate cea mai spirituală dintre cele patru. Este o iubire despre care a scris cu siguranţă cu drag, Lewis bucurându-se de-a lungul vieţii de relaţii profunde cu membrii cercului literar The Inklings. În Biblie, apogeul prieteniei este atins de David şi Ionatan. De asemenea, prietenia era mult preţuită în operele clasice şi medievale pe care el le studia. Din păcate, acest tip de dragoste este „o artă pierdută” în zilele noastre, după cum constată cu tristeţe autorul. Riscurile iubirii „phileo“ sunt exclusivismul, o potenţială indiferenţă faţă de cei care nu fac parte din grup şi chiar un sentiment de superioritate faţă de cei din afară.
Romantismul (Eros) reprezintă intimitatea emoţională dintre două persoane. Erosul se aseamănă foarte mult cu dragostea Agape deoarece este cea mai dezinteresată de fericirea proprie dintre iubirile naturale. „Erosul nu vizează fericirea. Atunci când se află în noi, preferăm să împărţim nefericirea cu fiinţa iubită decât să fim fericiţi în indiferent ce alte condiţii“, scrie Lewis. „Spontan şi fără efort, am împlinit legea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Este o imagine a ceea ce ar trebui să devenim faţă de toţi dacă Iubirea în Sine ar domni în noi fără concurenţă şi poate fi o pregătire pentru ea.“
Lewis susţine că acest tip de iubire îşi are împlinirea în căsătorie, scriind într-o altă carte de-a sa, Creştinism pur şi simplu, că „legea creştină nu impune pasiunii ceva care îi este străin; ea nu cere îndrăgostiţilor decât să ia în serios ceva la care îi îndeamnă de la sine pasiunea. Tocmai oamenii care sunt gata să accepte pierderea fiorului iniţial în favoarea unui interes mai aşezat vor descoperi noi emoţii într-o direcţie diferită.“
Despre rolurile celor doi în căsnicie, el scrie în capitolul dedicat romantismului: „Autoritatea este pe deplin întrupată în bărbatul a cărui căsătorie este asemănătoare mai degrabă cu o răstignire, a cărui soţie primeşte cel mai mult şi dă cel mai puţin, care e cea mai nevrednică de el. Această teribilă încoronare e de căutat nu în bucuriile căsătoriei, ci în mâhnirile ei, în suferinţa şi chinurile unei soţii bune sau în greşelile uneia rele, în grija lui neostenită, nu ostentativ etalată, sau în inepuizabila lui capacitate de iertare.“
Unul din riscurile acestui tip de iubire este idolatria; cei doi îndrăgostiţi nu sunt neapărat în pericolul de a se idolatriza unul pe celălalt, dar pot ajunge să idolatrizeze însăşi dragostea lor. „Erosul nu poate fi de unul singur ceea ce trebuie să fie. Trebuie să fie condus. Zeul moare sau devine demon dacă nu I se supune lui Dumnezeu.“ De asemenea, dacă nu se lasă conduşi de Dumnezeu, cei doi pot ajunge să ceară răul unul de la celălalt, sau să împlinească o dorinţă a celui iubit care vine în contradicţie cu legea divină. Erosul poate ajunge în contradicţie cu Agape, dragostea care „nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.“ (1 Corinteni 13:5)
Mi-a atras atenţia faptul că Lewis are un cuvânt şi pentru cei care nu înţeleg cum poate să existe în Evanghelii porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ (Matei 22:39) împreună cu afirmaţia Domnului Isus „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.“ (Luca 14:26).
„A urî“, scrie el, înseamnă a respinge, a nu face nicio concesie fiinţei iubite atunci când ea dă glas, oricât de blând şi jalnic, insinuărilor diavolului. Această convenţie anterioară este atât de necesară. Când survine criza e prea târziu să spui că dragostea ta a avut tot timpul o clauză de rezervare secretă în favoarea lui Dumnezeu.“
Mila (Agape) este ce-a dea patra iubire abordată de C.S. Lewis. Este singura dintre cele patru care este o virtute creştină. Nu este o dragoste naturală, ci este darul lui Dumnezeu, dar şi rezultatul unui efort de a iubi dincolo de circumstanţe, până la capăt. Acesta este de fapt tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru noi.
„Iubirile dovedesc că sunt nevrednice să ia locul lui Dumnezeu prin faptul că nu pot rămâne ceea ce sunt şi nu pot face ceea ce au făgăduit dacă sunt lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Chiar şi în propriul lor interes trebuie să rămână la o poziţie secundară ca să rămână ceea ce doresc să fie. Lozinca «Totul pentru iubire» este decretul de condamnare la moarte a iubirii“, concluzionează Lewis.
Aşadar, iubirile naturale pot împlini legea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, însă au nevoie de ceva în plus pentru a deveni pure, aşa cum este Agape. Ele sunt o imagine a ceea ce ar trebui să devenim dacă Iubirea în Sine ar domni în noi fără concurenţă şi pot fi o pregătire pentru ea.
Cred că Cele patru iubiri este mai mult decât o analiză filozofică a diferitelor relaţii pe care le putem avea cu semenii noştri. Este o carte care dezvăluie ceea ce se află în spatele simplelor gesturi sau intenţii şi cum sunt ele văzute în lumina iubirii lui Dumnezeu, pe care autorul o pune întotdeauna, cu grijă, în centru.
Vă las cu acest gând inspirat de cartea Cele patru iubiri, gând la care să meditaţi şi care să vă călăuzească: Iubindu-L mai mult pe Dumnezeu decât pe cei pe care îi iubim, îi vom iubi mai mult decât o facem acum.
CARTEA E O VIAȚĂ 
7 gânduri despre „„Cele patru iubiri“ de C.S. Lewis”