Grigorie de Nyssa este fratele mai tânăr al lui Vasile cel Mare, născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei.
Pregătirea intelectuală și duhovnicească și-a făcut-o Grigorie sub îndrumarea fratelui său mai mare. El îl numește pe fratele său Vasile „părintele și învățătorul său”. Fiind atras de scrierile filosofice necreștine, voia mai bine să fie numit „retor decât creștin”. Îndemnurile lui Vasile și ale lui Grigorie de Nazianz l-au întors la calea de slujitor al Bisericii. După moartea soției sale, Teosevia, pe care Grigorie de Nazianz o numește „soție de preot cu adevărat sfântă”, a îmbrățișat viața monahală. În 371 a devenit episcop de Nyssa, întâmpinând și el dificultăți din cauza ostilității arienilor, și a fost exilat, precum fratele său Vasile.
În octombrie 379 a luat parte la un sinod din Antiohia care se ocupa în principal cu apolinarianismul (erezie care susținea că Isus nu a avut o minte umană, deși a avut trup uman și un suflet – sediu al emoțiilor; în schimb, Logosul divin luase locul minții Sale).
În 380 a prezidat o alegere de mitropolit în Armenia Mică, având surpriza să fie el însuși ales pentru această slujbă.
A participat la Sinodul II ecumenic din 381 de la Constantinopol ca unul din teologii cu mare autoritate, dar și la Sinodul din 394, tot de la Constantinopol.
Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane.
Ce îl mai face de remarcat, în special pentru timpurile moderne, este faptul că s-a ridicat împotriva sclaviei, denunțând-o ca fiind incompatibilă cu rostul hărăzit de Dumnezeu umanității, lucru neobișnuit pentru primele veacuri.
Mișcarea fără sfârșit a omului spre cunoașterea lui Dumnezeu – cunoaștere care e nedespărțită de făptuirea binelui în propria ființă, întrucât cunoașterea de Dumnezeu e totodată unirea cu realitatea Lui nesfârșită – constituie tema vie, existențială, a gândirii lui Grigorie de Nyssa.
Scrieri:
- Despre alcătuirea omului – o continuare la Hexameronul fratelui său, Vasile
- Tâlcuirea apologetică la Hexameron
- Viața lui Moise
- Omilii la psalmi, la Eclesiast, la Cântarea cântărilor.
- Tâlcuire duhovnicească la Fericiri
- Tâlcuire duhovnicească la 1 Corinteni
- Antiereticul contra lui Apolinarie
- Cuvânt despre Duhul Sfânt împotriva macedonenilor
Noi facem din Sfintele Scripturi regula și măsura fiecărui principiu; noi ne fixăm atenția asupra ei și aprobăm singurul principiu care poate fi făcut să se armonizeze cu intenția acestor scrieri.
Despre virtute am învățat de la Apostol un singur hotar: acela că nu are hotar.
Cunoașterea dreptei credințe se arată prima dată în lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă conrrar dreptei credințe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtășirea de lumină. Dar mintea înaintând, și printr-o luare aminte din ce în ce mai mare și mai desăvârșită, ajungând la înțelegerea adevăratei cunoașteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare) cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de neînțeles. Părăsind deci tot ce se vede nu numai cât le cuprinde cu simțurile, ci și pe cele câte socotește mintea că le vede (înțelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru până ce, străbătând prin multa străduință de a înțelege, la ceea ce este de nevăzut și de neînțeles, acolo vede pe Dumnezeu. Pentru că Cel căutat e mai presus de orice cunoaștere.
Ce învățăm din cele spuse? Să privim în toată viața spre un singur sfârșit: acela de a fi numiți slujitorii lui Dumnezeu, pe temeiul celor trăite.
Căci aceasta este adevărata desăvârșire: a nu ne despărți de viața păcătoasă ca niște robi, din teama de pedeapsă, nici a lucra binele în nădejdea răsplătirii, câștigând viața virtuoasă printr-un schimb negustoresc, ci, ridicându-ne peste toate, deci chiar peste cele rânduite nouă prin făgăduință, să ne înfricoșăm de un singur lucru: de căderea din prietenia cu Dumnezeu – și să socotim un singur lucru de cinstire și de iubire: să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta este, după judecata mea, desăvârșirea vieții.
Dumnezeu a sădit în firea omului un amestec de dumnezeiesc și de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât și din plăcerile pământești prin simțământul pe care-l are că nu-i străin nici de bucurii.
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh împreună sfințesc, împreună dau viață, luminează, mângâie și desăvârșesc în același fel toate lucrările asemănătoare. Așadar, pentru cei care-s vrednici trebuie să credem că tot ce se lucrează în ei e în comun lucrarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt: orice har, orice putere, orice înaintare morală, viața, mângâierea, schimbarea care duce la nemurire, trecerea la libertate, precum și toate celelalte bunuri care ajung până la noi. (…) planul dumnezeiesc care ne conduce, nici el nu s-a realizat în afara acțiunii și puterii Duhului Sfânt, întrucât fiecare om de la El primește ajutorul potrivit vredniciei lui personale și potrivit trebuinței lui.
(…) Duhul Sfânt este unit inseparabil cu Tatăl și cu Fiul în toate atributele celei mai înalte slave: Bun, Sfânt, Etern, Înțelept, Neprihănit, Suprem, Atotputernic. Noi credem că Cel ce este unit cu Tatăl și cu Fiul în asemenea minunate și glorioase atribute nu este separat de Ei în vreo privință. Nu există grade de „inferior” sau „superior” (…) căci toate aceste atribute descriu aceeași Divinitate.
CARTEA E O VIAȚĂ 