În cele 24 de săptămâni de până acum, am aflat frânturi din viața unor mari Părinți ai Bisericii. I-am descoperit pe cei care erau în viață în perioada Apostolilor și chiar au fost ucenici ai Evanghelistului Ioan, apoi pe primii teologi, apologeți și filozofi creștini, pe cei care și-au desfășurat activitatea sub persecuție și de cele mai multe ori și-au sfârșit-o prin martiriu, apoi pe cei care au văzut zorii creștinismului ca religie oficială a Imperiului. Când au apărut ereziile, i-am văzut pe cei care au stat în calea lor, marii apărători ai credinței, participanți la cele mai importante concilii ecumenice. Am descoperit atât figuri marcante care au jucat rol și în viața politică și socială, pe lângă cea bisericească, cât și părinți care s-au retras într-o viață ascetică sau în mănăstiri, pentru a păstra acolo credința cea dreaptă atunci când creștinismul maselor devenea prea diluat. Evident, lista nu este exhaustivă, iar informațiile prezentate atât de pe scurt sunt doar un grăunte de nisip pe o plajă întinsă. Însă sper că v-am stârnit interesul de a descoperi tot mai mult din această „plajă”, pentru că merită!
Părinții Bisericii ne învață cum să abordăm cultura în care trăim, cum să discernem ce e bun din ea și în special cum să intrăm în dialog cu ea. Ne învață cum să cunoaștem și să apărăm credința cea adevărată, și le suntem profund recunoscători pentru lupta pe care au dus-o pentru a păstra integritatea doctrinei și practicilor creștine. Ei ne sunt model de viețuire atât în vremuri de persecuție, cât și în perioade de pace. De la ei învățăm că a fi un bun cărturar merge mână în mână cu a avea grijă de cei defavorizați și bolnavi. Și mai presus de toate, că Isus Hristos merită urmat până la moarte, iar fascinația pentru lucrarea Sa mântuitoare, creația Sa, merită o dedicare de o viață.
Pentru ultimul articol din serie, l-am ales pe nimeni altul decât Fericitul Augustin.
Augustin este contemporanul marilor gânditori și teologi din Răsărit, Vasile cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazians, Grigorie de Nyssa și Ioan Hrisostom. În istoria creștinismului și a gândirii umane, Augustin se impune datorită operei sale, importantă nu numai prin cantitatea și calitatea ei, dar mai ales prin profunzimea gândirii sale teologice și filosofice, cu influențe vizibile până în zilele noastre. Problemele esențiale care l-au preocupat au fost: existența și structura ființei lui Dumnezeu, problema binelui și răului, harul divin și importanța lui în opera de mântuire a omului. Augustin a îmbogățit limba latină creștină și teologia latină cu termeni filosofici noi, împrumutați din filosofia greacă și latină, cărora le-a dat sensuri creștine, spre a defini noțiuni creștine. El este creatorul latinei culte eclesiastice, care a fost instrumentul unic al culturii religioase și filosofice din Evul Mediu și Renaștere. Ținând seama de variata și multilaterala cultură a lui Augustin și de prestigioasa lui personalitate, istoricul francez Henri-Irénée Marrou caracterizează astfel gândirea sa creatoare: „Augustin este un „filosof al esenței, contra maniheilor*; doctor al Bisericii, contra donatiștilor**; teolog al istoriei, contra păgânilor; campion al harului, contra pelagienilor***.” Opera lui Augustin este imensă. Biograful său, Possidius, episcop de Calama, spune că Fericitul Augustin a lăsat cărți și tratate „în care se poate cunoaște, prin harul lui Dumnezeu, în ce fel și cât de mare a fost în Biserică, iar în acestea credincioșii îl găsesc totdeauna viu”. Ghenadie de Marsilia scria, la rândul lui: „ Cine s-ar putea lăuda că are toate ale lui, sau cine ar putea citi cu atâta râvnă cu câtă a scris el?”
Iar din toată această operă impresionantă, vă lăsăm cu cel mai cunoscut volum, Confesiunile, pe care le-am prezentat în sezonul 6 al emisiunii noastre. Iată aici episodul:
*Maniheism – religie gnostică de origine persană, dualistă, inițiată de profetul Mani (216-277 d.Hr.). Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă, însă cel mai important principiu este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina.
** Donatism – erezie din secolul al IV-lea care afirma că păcatul unui cleric – indiferent dacă era urmat de pocăința acestuia – anula validitatea sacramentelor pe care acesta le oficia. Erezie condamnată de Conciliul de la Arles în 314.
*** Arianism – cea mai cunoscută erezie a secolului al IV-lea, ce nega natura divină a lui Hristos.
CARTEA E O VIAȚĂ 