Etichetă: Părinții Bisericii

Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul


Sf. Ioan Damaschinul este considerat ultimul părinte bisericesc. S-a născut la Damasc (Siria), în jurul anului 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn-Mansur, un înalt dregător la curtea califului musulman Abd-el-Malek din Damasc, unde se stabilise din 661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor. Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul. De aceea, Ioan Damaschinul a fost primul teolog creştin care şi-a asumat o confruntare serioasă şi informată cu – şi în cele din urmă o respingere a – ceea ce reprezintă Islamul.

Unele expresii ale lucrărilor sale și unele titluri ale manuscriselor ne permit să presupunem că a fost şi profesor în adevăratul înţeles al cuvântului. Ioan posedă calităţile unui profesor: „claritatea, preciziunea termenilor, dragostea de distincţii şi argumentare, obiceiul de a recurge la comparaţiile cele mai simple pentru a face să se înţeleagă doctrinele cele mai înalte”, după cum consemnează Martin Jugie în „La vie de saint Jean Damascen”, 1924.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #23 – Ioan Damaschinul”

Părinții Bisericii #22 – Ieronim


Eusebius Hieronymus Sophronius (347 – 420), cunoscut sub numele de Ieronim, devenea, la nici 35 de ani, unul dintre cei mai importanți erudiți creștini la acea vreme. Versiunea latină a Bibliei, la care a lucrat peste 30 de ani, va deveni traducerea standard pentru Vestul Europei mai bine de un mileniu.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #22 – Ieronim”

Părinții Bisericii #21 – Ciprian al Cartaginei


Ciprian a fost primul mare Părinte vestic al Bisericii. Orașul său, Cartagina, era cel mai mare oraș din partea apuseană a Imperiului Roman, cu excepția Romei însăși. Ciprian a avut multe de învățat de la predecesorul său, Tertulian, care a ajuns, din păcate, controversat, datorită asocierii sale cu schismaticii montaniști, mai târziu devenind el însuși fondatorul unei alte mișcări schismatice, ai cărei adepți se numeau tertulianiști. Viața lui Ciprian, însă, a rămas nepătată de asemenea erori. S-a dovedit a fi un lider înțelept și moderat al unei biserici aprig persecutate.

Sfântul Ciprian, după numele său latinesc Thascius Caecilius Cyprianus, s-a născut în jurul anului 200 și a murit ca mucenic la 14 septembrie 258. A avut mai întâi o carieră de retor în Cartagina. A profesat retorica mulți ani înainte de a se converti la creștinism la o vârstă matură. A fost episcop de Cartagina în timpul persecuției lui Valerian. După Sfântul Augustin, el este unul din cei mai importanți mărturisitori ai Bisericii din Africa de Nord în primele secole ale creștinismului.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #21 – Ciprian al Cartaginei”

Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului


După cum am putut vedea până acum, secolul al IV-lea a fost marcat deopotrivă de confruntări între credința cea dreaptă și erezii, dar și de apariția unor cunoscători și apărători curajoși și elocvenți ai adevărului revelat. Cele două ramuri ale Bisericii, cea răsăriteană și cea apuseană, comunicau „în duh și în adevăr”, iar această unitate le-a ajutat să depășească mai ușor încercările din interiorul sau din exteriorul lor. Într-un astfel de secol, patriarhul Alexandriei, Atanasie cel Mare, a găsit în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi eretici. De asemenea, Ieronim, autorul traducerii latine a Sfintei Scripturi, Vulgata, cerceta cu multă atenție bogăția spirituală a Răsăritului creștin, din operele din Antiohia, Egipt sau Palestina. Tot atunci, Ioan Casian pleca din zona Dobrogei de azi, ajungând în vestul Europei și legându-și numele de începuturile organizării monahismului occidental. Tot în acest secol, Rufin de Aquileia a tradus în limba latină scrieri importante ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazianz.

Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Ambrozie al Milanului (339 – 397). La modelarea caracterului său distins, moral și armonios au contribuit de asemenea studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, dar responsablilitățile sale de guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului. De altfel, ca guvernator, Ambrozie a încercat să calmeze spiritele, pentru ca biserica din Milan să aleagă în mod pașnic un nou episcop, în anul 374. Episcopul de dinainte fusese arian, iar trinitarienii și doreau să readucă aproape cu forța Milanul la dreapta credință. Deși nu era prieten al arienilor, totuși, era atât de bine văzut ca guvernator, încât ambele tabere îl simpatizau. Așa că, spre uimirea sa, după discursul ținut cu această ocazie, ambele tabere au strigat că îl vor pe guvernatorul Ambrozie ca episcop. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.

Continuă lectura „Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului”

Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian


Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)