Atanasie s-a născut în anul 295 în Alexandria, locul de întâlnire cel mai cunoscut al credințelor, al curentelor culturale și filosofice ale epocii. Se pare că și-a făcut studiile în școlile bisericești ale acestui mare centru teologic, dar și în ale filosofiei grecești, fapt ce l-a pregătit, astfel, pentru rolul pe care îl va juca în discernerea dreptei credințe.
A fost hirotonit diacon și secretar al episcopului Alexandru, pe care l-a însoțit la Sinodul de la Niceea, unde a combătut cu curaj arianismul. Pentru Atanasie, controversa nu era o simplă despicare a firului în patru. Însăși mântuirea era în joc.
Sinodul de la Niceea a fost privit, aproape din clipa în care s-a încheiat, ca o piatră de boltă a ortodoxiei. De aceea crezul lui, sau cel puțin o versiune a lui, a devenit simbolul arhetipal a ceea ce înseamnă universalitatea creștină. Putem afirma că Sinodul de la Niceea este cel mai exact rezumat al întregii tradiții apostolice – ținând seama că aproape fiecare propoziție este construită practic în întregime chiar pe baza Noului Testament.
Cuvântul homoousios („de o ființă”) a fost adăugat ca răspuns definitiv la problema filosofică pusă de controversa ariană: și anume, era Cuvântul Divin al lui Dumnezeu, Fiu al Tatălui, divin cu adevărat ori doar divin în sens onorific? Era Dumnezeu din Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, sau doar un zeu subaltern? Sau o persoană extrem de exaltată?
Arie și școala lui adunaseră între timp un dosar de texte scripturistice care păreau să susțină ideea lui. Teologii alexandrini, conduși de episcopul Alexandru și diaconul său, Atanasie, adunaseră și ei un corp de texte care susținea ideea contrară.
Arie și-a bazat poziția pe logică, argumentând că Fiul lui Dumnezeu nu avea cum să fie numit Necreat (atribut esențial al lui Dumnezeu) odată ce se trăgea din Tatăl, fiind prin urmare o creatură. Alexandru și Atanasie au răspuns că, dacă nașterea Fiului a fost un act divin în afara timpului (toate faptele Tatălui Veșnic erau atemporale) atunci acea naștere (ceva în afara înțelegerii omenești) nu implică niciun fel de subordonare sau diferență de statură și cu atât mai puțin presupune un înainte și un după, de vreme ce asemenea termeni funcționează în interiorul ordinii materiale a creației.
În plus, o adoua obiecție a lui Arie era că statutul divin părea să compromită monoteismul creștin. Dacă Fiul era Dumnezeu și Tatăl era Dumnezeu, nu însemna inevitabil că sunt doi dumnezei? Din nou, Alexandru și Atanasie au argumentat că enumerarea matematică, indicând separarea lucrurilor, era un concept care se aplica doar realităților materiale, create. Concepția despre relația dintre Tată și Fiu nu putea fi redusă la o noțiune matematică, de vreme ce este în afara timpului și a spațiului.
Episcopul Alexandru a murit în aprilie 326, iar Atanasie i-a urmat într-o situație internă tulbure. Mulți episcopi considerau tot mai greu de acceptat enunțul de la Niceea. Supus atât presiunilor interne, cât și celor externe, imperiale, Atanasie a trebuit să îndure nu mai puțin de cinci exiluri. I s-a spus Athanasius contra mundum: Atanasie singur împotriva lumii, în apărarea creștinismului.
Statornicia lui față de Niceea ca punct cardinal al apărării tradiției apostolice l-a făcut pe marele Grigorie de Nazianz, în următoarea generație, să-l salute ca pe un „adevărat stâlp al Bisericii; căci viața și purtarea lui au fixat etalonul la care trebuie să se ridice episcopii, iar învățătura lui a fixat etalonul credinței ortodoxe.”
A știut să facă deosebirea dintre speculațiile gânditorilor învățați, precum Origen, și expresia autentică a tradiției apostolice. Atanasie a reușit să simplifice subtilitățile adânci ale lui Origen, și să reducă la o formă coerentă și ușor de explicat învățătura lui cum că Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul era menită spre refacerea comuniunii dintre firea omenească și Dumnezeu, iar Întruparea nu a fost nimic mai prejos decât o a doua facere – un act major de mântuire divină a cosmosului.
Spre sfârșitul vieții, Atanasie a fost pus în fața unei probleme despre care nu se vorbise aproape deloc în tradiția creștină: statutul precis al Duhului Sfânt. Evident, Duhul era invocat în slujbele de Botez și Euharistie, însă până în secolul al IV-lea nu exista un corp stabilit de texte și discuții despre Duhul Sfânt, așa cum exista în legătură cu rolul Tatălui și al Fiului. În epistolele sale către episcopul Serapion, Atanasie Îl descrie clar pe Duhul Sfânt ca fiind divin, etern, unit cu Fiul și cu misiunea Lui mântuitoare, inspirator și centru al revelațiilor scripturistice, vrednic de toată venerația și necesar pentru mântuirea întru Hristos.
Cea mai timpurie listă pe care o avem și care redă exact cele 27 de cărți care compun Noul Testament așa cum îl cunoaștem azi a fost alcătuită de Atanasie cel Mare. În acele vremuri, exista tradiția ca episcopul Alexandriei să scrie tuturor bisericilor la începutul anului, pentru a anunța data Paștelui pentru anul ce urmează, și pentru a da orice alte recomandări pastorale pe care acesta dorea să le comunice. În anul 367, Atanasie a ales să includă în această scrisoare anuală lista cărților recunoscute și folosite ca scrieri ale Noului Testament în Biserica sa din Alexandria. În aproximativ cincizeci de ani, lista lui Atanasie a fost acceptată de toate Bisericile canonice. Un sinod ținut la Roma în anul 382 a acceptat această listă și tot așa s-au petrecut lucrurile și la sinodul ținut în Cartagina în anul 397.
Opere notabile:
- Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă prin trup– despre unitatea lucrării lui Dumnezeu, despre Întruparea Cuvântului ca refacere a omului creat după chipul lui Dumnezeu și ca biruință asupra morții, despre valoarea mântuitoare a întrupării și dovezi prezentate filosofilor greci și iudeilor care nu credeau în întrupare.
- Epistola întâi către Serapion, Episcopul de Thmuis, împotriva celor care hulesc și spun că Duhul Sfânt este creat
- Epistola a doua către Serapion, Episcopul de Thmuis, împotriva celor care declară pe Fiul creatură
- Epistolă către Episcopul Adelfie, împotriva Arienilor
Reînnoirea creației a fost lucrarea aceluiași Cuvânt care a creat-o de la începuturi.
Ce folos ar avea Dumnezeu-Creatorul, sau ce slavă ar avea El, dacă oamenii făcuți de El nu I se închină Lui, ci socotesc că alții sunt cei ce i-au făcut? (…) Deci ce trebuia să facă Dumnezeu? Ce altceva decât să înnoiască existența lor după chipul Său, ca prin acesta să-L poată cunoaște oamenii iarăși pe El? Dar aceasta cum s-ar fi putut întâmpla altfel decât venind Însuși Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Isus Hristos? Căci prin oameni nu era cu putință, de vreme ce ei au fost făcuți după chipul Lui. Dar nici prin îngeri, căci ei nu sunt chipuri. De aceea a venit Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Care în calitate de Chip al Tatălui, să poată rezidi pe omul cel după chipul Lui. Iar aceasta nu se putea întâmpla dacă nu era nimicită moartea și stricăciunea. De aceea, pe drept cuvânt a luat El trup muritor, ca să poată fi nimicită în El moartea, iar oamenii cei după chipul Lui să fie reînnoiți. Deci nu putea împlini altcineva această trebuință decât Chipul Tatălui.
Căci Cuvântul Se întinde pe Sine pretutindeni și sus și jos și în adâncime și în înălțime (…) toate le umple de cunoștința Sa. De aceea nu a adus îndată ce a venit jertfa cea pentru toți, predând trupul Său morții și înviindu-l și prin aceasta făcându-Se nevăzut. Ci S-a arătat o vreme, rămânând văzut în trup și săvârșind astfel de fapte și făcând semne care-L făceau cunoscut nu ca om, ci ca Dumnezeu Cuvântul. Căci în două feluri ne-a dovedit Mântuitorul iubirea Sa de oameni: pe de o parte, a nimicit moartea și ne-a reînnoit; pe de alta, fiind nearătat și nevăzut, S-a arătat și S-a făcut cunoscut prin fapte, ca fiind Cuvântul Tatălui, Cârmuitorul și Împăratul tuturor.
Căci nu a fost închis în trup; nici fiind în trup, lipsea din altă parte. Nici nu mișca trupul spre ceva, lăsând toate celelalte goale de lucrarea și de purtarea Lui de grijă. Ci, minune covârșitoare fiind, Cuvântul nu era cuprins de ceva în chip deosebit; ci mai degrabă le cuprindea El însuși pe toate.
(…) Despre înțelepciunea elinilor și grăirea măreață a filosofilor socotesc că nimenea nu are nevoie de un cuvânt din partea noastră. Căci văd toți minunea că înțelepții elinilor scriind atâtea, n-au putut să convingă pe nimeni din locurile apropiate lor despre nemurire și despre viața în virtute; dar Hristos, prin cuvinte simple și prin oameni neînvățați în ale vorbirii, a convins în toată lumea foarte multe grupuri de oameni să disprețuiască moartea, să cugete la cele nemuritoare, să părăsească cele trecătoare, să privească la cele veșnice și să nu pună nici un preț pe slava de pe pământ, ci să caute numai nemurirea.
Căci El S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți. El S-a arătat pe Sine prin trup, ca noi să primim cunoștința Tatălui; El a răbdat ocara noastră de la oameni, ca noi să moștenim nestricăciunea.
Și peste tot, biruințele Mântuitorului cele câștigate prin întrupare, sunt de așa fel și atât de mari, că dacă ar voi cineva să le povestească, s-ar asemăna celor ce privesc la noianul mării și voiesc să numere valurile ei.
(…) Dar pe lângă cercetarea și cunoștința adevărată a Scripturilor mai trebuie și o viață bună și un suflet curat și virtutea cea după Hristos, ca, umblând pe calea ei, mintea să ajungă la cele dorite și să poată cuprinde, cât e cu putință, firii oamenilor, să afle despre Dumnezeu-Cuvântul. Căci fără cugetare curată și fără urmarea vieții sfinților, nu va putea înțelege cineva cuvintele sfinților.
CARTEA E O VIAȚĂ 