Quintus Septimius Florens Tertullianus s-a născut în jurul anului 150 în cetatea Cartagina, cel mai vestit centru metropolitan din tot vestul Africii de Nord. Se pare că era descendent al latinilor care colonizaseră regiunea, dar a moștenit ceva din spiritul independent și înverșunat al populației berbere din împrejurimi.
A crescut într-o familie păgână din clasa de mijloc, tatăl său fiind centurion în cohorta proconsulară. A primit o educație aleasă în Cartagina, apoi a plecat la Roma, pentru studii aprofundate de literatură, retorică și drept. Cu timpul, a ajuns să stăpânească bine și domeniile istoriei, arheologiei, medicinei și filosofiei. După terminarea studiilor, a început să practice dreptul. Marele istoric al Bisericii, Eusebiu, scrie despre el că era „foarte bun cunoscător al legilor romane, vestit de altfel și ajuns a fi dintre cei mai cunoscuți în Roma.”
Impresionat, printre altele, de perseverența și curajul eroic al martirilor creștini în timpul persecuțiilor, Tertulian a îmbrățișat credința creștină. Avea să scrie, mai târziu: „Răstigniți-ne, chinuiți-ne, condamnați-ne, striviți-ne. Ori de câte ori suntem secerați de voi, ne facem mai numeroși; sămânța e chiar sângele martirilor.”
Tertulian a început să scrie lucrări apologetice și antieretice, în care apăra și aducea argumente în favoarea adevărurilor creștinătății cu toată geniala, implacabila sa logică și toată agerimea spiritului, pe care înainte le folosise ca să câștige procese la curțile de justiție.
Tertulian a abordat teme variante, precum probleme morale, căsătorie sau libertatea religioasă. Cercetătorii afirmă că a citat din 21 dintre cele 27 de cărți ale Noului Testament, scrierile lui fiind de referință mai târziu, printre alte surse cu autoritate, pentru stabilirea canonului biblic.
Printre lucrările sale se numără: Apologeticum, De anima, De praescriptione hereticorum, De resurrectione carnis și o magistrală combatere a doctrinelor ereticului gnostic de prim rang, Marcion, într-o foarte amplă lucrare cu titlul Adversus Marcionem.
În limba română, găsim un volum de Tratate dogmatice și apologetice
Către martiri • Către Scapula • Despre trupul lui Hristos • Împotriva lui Hermoghene • Împotriva lui Praxeas, și de asemenea primul tratat creștin despre botez și mirungere, Despre botez.
Fiind primul scriitor creștin eminent care a scris în latină, a fost considerat „părintele teologiei latine”. Tertulian este primul care foloseşte cuvântul ,,Treime” în literatura patristică latină şi totodată primul care Îl prezintă pe Sfântul Duh ca Persoană, în Apus.
Fericitul Ieronim scria despre el „Cine este mai învățat decât Tertulian? Cine este mai ascuțit la minte decât el? Apologeticul lui și cărțile sale împotriva păgânilor cuprind toată învățătura.”
Din păcate, cel care i-a confruntat pe eretici a sfârșit prin a fi el însuși eretic. Poate vă întrebați, atunci, ce rost mai are să îl citim. Dumnezeu l-a folosit cu siguranță, pentru o vreme, prin genialitatea și elocvența pe care a pus-o în el, și pe care el a folosit-o fără preget, convingând păgânii prin puterea argumentelor, combătând ereticii și apărând creștinismul într-o vreme teribilă de persecuție. Neavând alte mijloace de apărare decât credința lor, care îi întărea în fața morții cumplite, creștinii au primit, odată cu convertirea lui Tertulian și cu cărțile sale, un balsam care le vindeca rănile sufletești, un ghid fără greșeli, o apărare excepțională a credinței în fața tuturor acuzațiilor teribile care planau asupra lor în acea perioadă, și încredințarea de a mărturisi până la ultima suflare Evanghelia lui Isus Hristos. Însă spiritul său rigorist și extrem de strict l-a împins să condamne Biserica și să se alăture grupului schismatic montanist. Și, ca și cum asta nu era suficient, a ajuns nemulțumit și de montaniști și și-a creat propriul grup de „tertulianiști”.
Probabil vă vin deja în minte câteva exemple de personalități creștine din vremea noastră care au avut un parcurs excelent dar au căzut, la un moment dat, așa că viața lui Tertulian este cu atât mai relevantă pentru noi și ne stă drept mărturie și avertisment. De asemenea, exemplul lui este un avertisment și față de atitudinile de legalism și rigorism excesiv, tendința perpetuă de divizare, atitudinea negativistă față de lume și de împlinirile umane, atitudinea neîndurătoare față de alți credincioși, tendința excesivă de identificare cu o anumită mișcare, filosofie sau ideologie, toate manifestate de montaniști.
Dacă nu vă e permis, demnitari ai Imperiului Roman, care împărțiți dreptatea în văzul tuturor și-n locul cel mai înalt al cetății, să cercetați pe față și să vedeți care este adevărul în cauza creștinilor, dacă numai atunci când e vorba de creștini autoritatea voastră se teme, ori îi e rușine să cerceteze în public cu tot respectul dreptății; dacă dușmănia împotriva religiei noastre, sporită peste măsură prin denunțurile particulare, a închis calea oricărei apărări, să-i fie permis atunci adevărului să pătrundă până la urechile voastre pe calea tăcută a scrierilor ce nu pot glăsui. Adevărul nu se roagă de nimic în sprijinul cauzei sale, fiindcă nu se miră de condiția existenței sale. El știe că trăiește ca un străin pe acest pămând, că între străini își găsește ușor dușmani, pentru că familia, locuința, speranța și buna lui cinstire se află în ceruri. El cere un singur lucru: să nu fie condamnat fără a fi cunoscut. (…) Dovadă a necunoașterii care, în timp ce scuză nedreptatea, de fapt o condamnă, este aceea că toți cei care până acum ne urau fiindcă nu ne cunoșteau, de îndată ce au început să ne cunoască încetează de a ne mai urî. Aceștia devin creștini după ce cunosc adevărul și încep să urască ceea ce au fost și să se declare de partea a ceea ce au urât, numărul lor fiind atât de mare, cât se poate constata din realitatea însăși.
(…) Foarte mulți împing așa departe ura lor, încât când depun pentru un creștin mărturie favorabilă, îi reproșează totuși acest nume. „Bun bărbat este Gaius Seius, păcat însă că este creștin”. La fel spune altul: „Mă mir că Lucius Titus, un bărbat înțelept, s-a făcut deodată creștin” Nimeni nu-și dă seama că tocmai de aceea Gaius este bun și Lucius înțelept, fiindcă sunt creștini; sau de aceea sunt creștini, fiindcă sunt buni și înțelepți.
Ceea ce noi adorăm este un singur Dumnezeu, Cel ce prin cuvântul cu care a poruncit, cu rațiunea cu care a rânduit, prin puterea cu care a înfăptuit a dat la iveală din nimic tot universul acesta, cu toată rânduirea elementelor, corpurilor și spiritelor, ca podoabă a majestății sale. (…) Ca să putem dobândi o cunosștință mai deplină și mai adâncă despre El, despre rânduiala și voința Lui, ne-a pus la îndemână Scriptura, pentru a face cercetări despre Dumnezeu și cercetând să-L descoperim, și descoperindu-L să credem în El, și crezând să-I slujim Lui. (…) De aceste lucruri și noi am râs o vreme. Am fost deci și noi dintre ai voștri. Creștinii nu se nasc, se fac.
(…) și noi atribuim cuvântului, rațiunii și puterii, prin care am spus că Dumnezeu a alcătuit toate, o substanță proprie, spiritul în care se cuprind: Cuvântul, când El poruncește, rațiunea când rânduiește, puterea când împlinește toate. Spunem că acest spirit a purces de la Dumnezeu și, ca Unul-Născut din ceea ce a purces, întru aceea s-a numit Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși din cauza unității de substanță; căci și Dumnezeu este duh. Și precum o rază când purcede de la soare este o parte din tot, deoarece soarele va rămâne în rază ca una ce a purces de la el, la fel și substanța nu se desparte, ci se întinde, ca lumina născută din lumină. Materia creatoare rămâne veșnic întreagă, izvor nesecat, deși de la ea purced atâtea alte ivoare. Astfel și ceea ce a purces de la Dumnezeu este Dumnezeu și Fiu al lui Dumnezeu, amândoi fiind Unul și Același.
Aici stă contradicția între lucrurile divine și cele umane: în timp ce voi ne osândiți, Dumnezeu ne mântuiește.
Numai Fiului lui Dumnezeu I-a fost dat să rămână fără greșeală. Ce e, așadar, de mirare că un episcop, un diacon, o văduvă, o fecioară, un învățător sau chiar un martir a alunecat de la linia cea dreaptă? Aceasta ar fi un motiv să se creadă că ereziile conțin adevărul? Trebuie să judecăm credința după om, sau omul după credința lui? Nimeni nu este înțelept dacă nu este credincios, nimeni nu e mare dacă nu este creștin și nimeni nu e creștin dacă n-a rămas așa până la sfârșit.
Ereziile nu admit unele cărți ale Scripturii, iar pe care le admit nu le acceptă integral, ci cu adaosuri și tăieturi, schimbându-le pentru a le acomoda la învățătura lor. Și dacă pe unele le primesc în întregime, le falsifică prin felurite interpretări.
CARTEA E O VIAȚĂ 