După cum am putut vedea până acum, secolul al IV-lea a fost marcat deopotrivă de confruntări între credința cea dreaptă și erezii, dar și de apariția unor cunoscători și apărători curajoși și elocvenți ai adevărului revelat. Cele două ramuri ale Bisericii, cea răsăriteană și cea apuseană, comunicau „în duh și în adevăr”, iar această unitate le-a ajutat să depășească mai ușor încercările din interiorul sau din exteriorul lor. Într-un astfel de secol, patriarhul Alexandriei, Atanasie cel Mare, a găsit în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi eretici. De asemenea, Ieronim, autorul traducerii latine a Sfintei Scripturi, Vulgata, cerceta cu multă atenție bogăția spirituală a Răsăritului creștin, din operele din Antiohia, Egipt sau Palestina. Tot atunci, Ioan Casian pleca din zona Dobrogei de azi, ajungând în vestul Europei și legându-și numele de începuturile organizării monahismului occidental. Tot în acest secol, Rufin de Aquileia a tradus în limba latină scrieri importante ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazianz.
Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Ambrozie al Milanului (339 – 397). La modelarea caracterului său distins, moral și armonios au contribuit de asemenea studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, dar responsablilitățile sale de guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului. De altfel, ca guvernator, Ambrozie a încercat să calmeze spiritele, pentru ca biserica din Milan să aleagă în mod pașnic un nou episcop, în anul 374. Episcopul de dinainte fusese arian, iar trinitarienii și doreau să readucă aproape cu forța Milanul la dreapta credință. Deși nu era prieten al arienilor, totuși, era atât de bine văzut ca guvernator, încât ambele tabere îl simpatizau. Așa că, spre uimirea sa, după discursul ținut cu această ocazie, ambele tabere au strigat că îl vor pe guvernatorul Ambrozie ca episcop. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.
Ca episcop, s-a împotrivit arienilor și s-a opus încercărilor susținătorilor vechii religii politeiste romane de a obține restaurarea de altare sau celebrarea riturilor păgâne, susținând că un împărat creștin nu avea dreptul și nu putea cu nici un chip susține perpetuarea religiei păgâne și a credințelor greșite.
Ambrozie a marcat și primul triumf al Bisericii asupra Statului. În anul 390, autoritățile au întemnițat un participant la cursele carelor de luptă din Tesalonic, acuzat de homosexualitate. Acesta era, însă, un favorit al tesalonicenilor, așa că mulțimile furioase l-au ucis pe guvernator. Împăratul Teodosie I – cel care a proclamat creștinismul ca religie de stat – s-a răzbunat crunt, organizând o altă cursa de care de luptă, la care toate porțile au fost închise după sosirea publicului, și toți cei prezenți – peste 7000 de tesaloniceni – au fost masacrați. Îngrozit, Ambrozie l-a excomunicat pe împărat, cerându-i printr-o epistolă aspră să se pocăiască în mod public, lucru pe care Teodosie l-a și făcut.
Ambrozie a introdus conceptul medieval de împărat creștin ca „fiu ascultător al Bisericii, slujind conform poruncilor lui Hristos” – deși acest concept a determinat numeroase tensiuni între autoritățile statului și ierarhia bisericească pentru a stabili cine are autoritate și în ce domeniu, tensiuni ce au persistat timp de secole în Europa apuseană, agravându-se.
Ambrozie fost un predicator foarte popular și foarte respectat; a introdus o serie de reforme în celebrarea cultului public. A introdus cântarea antifonală în Biserică (alternanța a două coruri în cântarea bisericească), scriind el însuși o serie de imnuri. Tradiția liturgică întemeiată de el se păstrează parțial până astăzi în Biserica Catolică din Milano, sub numele de „ritul ambrozian”. Tot în mod tradițional, este considerat autor al unuia dintre cele mai importante imnuri ale bisericii timpurii, Te Deum.
Ambrozie a fost mentorul spiritual al lui Augustin, pe care l-a și botezat în anul 387.
Între scrierile sale, amintim:
De officiis (Despre rangurile preoțești, un manual important al funcțiilor ecleziastice)
De Spiritu Sancto (Despre Duhul Sfânt)
De incarnationis Dominicae sacramento (Despre taina Întrupării Domnului)
De mysteriis (Despre Sfintele Taine)
Expositio evangelii secundum Lucam (Comentariu la Evanghelia după Luca)
Comentarii omiletice la Vechiul Testament: Hexameronul (Cele șase zile ale Creației); De Helia et ieiunio (Despre Ilie și despre postire); De Iacob et vita beata (Despre Iacov și despre viața cea fericită); De Abraham (Despre Avraam; De Cain et Abel; De Ioseph (Despre Iosif); De Isaac vel anima (Despre Isaac, sau Sufletul); De Noe (Despre Noe); De interpellatione Iob et David (Despre rugăciunea lui Iov și David); De patriarchis (Despre patriarhi); De Tobia (Despre Tobie); Explanatio psalmorum (Tâlcuire la Psalmi); Explanatio symboli (Comentariu la Simbolul credinței).
Când vorbim despre înțelepciune, vorbim despre Hristos. Când vorbim despre virtute, vorbim despre Hristos. Când vorbim despre justiție, vorbim despre Hristos. Când vorbim despre adevăr și viață și mântuire, vorbim despre Hristos.
Să nu crezi numai ochilor trupești; mai mare este ceea ce nu se vede; fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, celelalte veșnice și ele nu se pot înțelege cu ochii, ci se pot vedea numai cu sufletul și cu cugetul.
[Despre Euharistie]: Poate vei spune: Eu văd altceva; ce tot îmi spui că primesc trupul lui Hristos? Încă și aceasta ne-a rămas s-o mai dovedim. Să dovedim că nu este ceea ce natura a alcătuit, ci ceea ce binecuvântarea Domnului a sfințit, și că mai mare este puterea binecuvântării decât a naturii, pentru că prin binecuvântare natura însăși se schimbă.
Teama de Dumnezeu ne cere să acționăm în mod consecvent.
Faptul că cineva păcătuiește nu este o surpriză. Vinovăția vine din nerecunoașterea greșelii și din lipsa de smerire înaintea lui Dumnezeu.
CARTEA E O VIAȚĂ 