„În timpul persecuției lui Dioclețian, într-o vreme când bisericile erau dărâmate, iar cărțile sfinte erau arse și creștinii erau proscriși ori siliți să apostazieze, unul dintre ei muncea în tăcere undeva într-un adăpost ascuns, înfiripând prima istorie a creștinismului.”

La începutul „epocii de aur” a literaturii creștine din secolul al IV-lea, un loc de frunte l-a deținut Eusebiu de Cezareea. Cunoscut mai cu seamă ca istoric al Bisericii și supranumit chiar „părinte al istoriei eclesiastice”, Eusebiu a scris numeroase lucrări și în alte domenii, remarcându-se ca exeget, teolog, apologet și polemist. Deși stilul său nu era plăcut, nici strălucit, lucrările sale se disting printr-o mare erudiție, o bună cunoaștere a Scripturii, a istoriei, a literaturii antice, a cronologiei, filologiei, paleografiei și filosofiei. Cu excepția lui Origen, Eusebiu depășește pe toți scriitorii Bisericii de Răsărit prin amploarea cercetărilor și erudiției. Din păcate, multe din lucrările sale s-au pierdut, fiind cunoscute doar după titlu sau citate de alți scriitori.