Mântuirea omenirii pierdute și păcătoase este posibilă doar prin meritele sângelui vărsat al Domnului Isus Cristos, este primită prin credință, fără fapte și se caracterizează de regenerarea prin Duhul Sfânt.

Evangelical Fellowship of Canada

Din O singură credință – consensul evanghelic de J.I. Packer și Thomas C. Oden

Reclame

Consensul evanghelic #24


Mântuirea proprie de orice fel este imposibilă. Prin forțele proprii, ființele umane sunt pierdute pentru totdeauna.

Manifestul de la Manila, 1989

Din O singură credință – consensul evanghelic de J.I. Packer și Thomas C. Oden


Nimic din ce merită făcut nu poate fi realizat într-o viață de om; de aceea, trebuie să fim salvați prin speranță.

Nimic din ce facem, oricât de virtuos ar fi, nu poate fi realizat de unul singur; de aceea suntem salvați prin iubire.

Nimic din ce-i adevărat, frumos sau bun, nu are sens în contextul istoric imediat; de aceea trebuie să fim salvați prin credință.

Reinhold Niebuhr (1892 – 1971)


În ce privește justificarea, eu și Cristos trebuie să fim atât de apropiați, încât El să trăiască în mine, iar eu în El. Ce expresie minunată! Și fiindcă El trăiește în mine, orice har, neprihănire, viață, pace și mântuire regăsite în mine Îi aparțin lui Cristos; totuși, ele îmi aparțin și mie, prin unirea și alipirea pe care o face credința și prin care devenim ca un singur trup în Duhul… În felul acesta, Pavel caută să ne smulgă în întregime din noi înșine, din Lege și din fapte, pentru a ne transplanta în Cristos și în credința în El, astfel încât să asociem justificarea cu harul și să o disociem complet de Lege și de fapte, care nu au nimic de-a face cu ea. Prin credință, ești în așa măsură alipit de Cristos, încât tu și El sunteți una, inseparabili și uniți pe vecie, așa încât să poți spune: „Eu sunt asemenea lui Cristos”, iar El, la rândul Său, să afirme: „Eu sunt asemenea păcătosului alipit  de Mine și Eu de el. Căci prin credință suntem uniți în carne și oase.”

Martin Luther, citat în Moștenirea lui Luther editată de R.C. Sproul


Niciun om nu e cu totul smerit până ce nu înțelege că mântuirea lui nu depinde deloc de capacitățile, mijloacele, străduințele, voința și faptele sale, ci depinde în întregime de alegerea, voința și lucrarea Altuia, adică a lui Dumnezeu. Căci atât timp cât este convins că poate face chiar și cel mai mic lucru pentru mântuirea lui, el are o anumită încredere în sine și nu renunță cu totul la el însuși, ceea ce înseamnă că nu s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, ci presupune că există – sau cel puțin speră și dorește să fie – un loc, un timp sau o faptă pe care o poate face și prin care poate ajunge, în cele din urmă, la mântuire. Dar când un om nu are nicio îndoială că totul depinde de voința lui Dumnezeu, atunci renunță cu totul la sine și nu are nicio pretenție, ci așteaptă ca Dumnezeu să lucreze; abia atunci se apropie de har și poate fi mântuit.

Martin Luther, citat în Moștenirea lui Luthereditată de R.C. Sproul