Aceluia care Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu din toată inima nu este necesar să i se dea multe porunci care să îi spună când, unde, cum şi cât de des ar trebui să Îl slujească el pe Dumnezeu, să I se închine sau să Îl onoreze, fiindcă unirea lui din inimă cu Dumnezeu şi zelul lui de a asculta de El sunt modalităţile prin care el Îl onorează cel mai bine pe Dumnezeu, şi îl conduce pe om să Îi aducă laude lui Dumnezeu oricând şi oriunde în mintea lui, şi să fie zelos în toate acţiunile lui pentru gloria lui Dumnezeu. De asemenea, acela care îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi nu are nevoie de o mulţime de porunci, care să îi spună unde, când şi în ce fel ar trebui să slujească acestuia, cum să evite să îl rănească şi cum să dea înapoi ceea ce aparţine de drept aproapelui. Dragostea lui pentru semeni îi va spune în ea însăşi, pe deplin, aceste lucruri, şi îi va arăta cum să se comporte faţă de ei.

Atunci când un om cere mereu reguli şi doreşte să le cunoască numai dacă ele vin din cărţile Legii, ca să ştie cum să se comporte, acesta este un semn ce caracterizează pe omul rău. Totuşi, în inimile noastre, degetul lui Dumnezeu ne arată că este datoria noastră să facem aproapelui nostru ceea ce noi am vrea ca ei să ne facă nouă. Dar întrucât lumea aceasta este nepăsătoare faţă de mărturia internă a propriei conştiinţe, ci ţine cont numai de legi exterioare, rezultatul este că nu există nici o ordine adevărată în această lume; nu există decât suspiciune, neîncredere, neînţelegeri, răutate, certuri, invidie, furturi, crime, şi aşa mai departe. Aceia care sunt cu adevărat ai lui Dumnezeu ţin cont doar de propria conştiinţă; ceea ce conştiinţa le interzice, ei nu fac, iar ceea ce conştiinţa le spune că pot face, ei fac; lor nu le pasă, în aceasta, de aspecte precum câştig, favoare sau altele de acest fel.

Charles Leiter, Legea lui Hristos