Creştinul ateuCartea pe care vă invit să o descoperiţi astăzi poartă un titlu provocator: Creştinul ateu. Nu credeaţi că există? Nici eu. A fi ateu înseamnă a nu crede în Dumnezeu sau în vreo divinitate, deci expresia „creştin ateu“ e un oximoron. Autorul cărţii, Craig Groeschel, explică prin subtitlul ei această sintagmă – Să crezi în Dumnezeu, dar să trăieşti ca şi cum El n-ar exista.

Craig Groeschel este un scriitor şi pastor american, fondator al LifeChurch.tv. Este autorul mai multor cărţi, printre care Going All the Way: Preparing for a Marriage That Goes the Distance (tradusă în limba română ca Până la capăt), Soul Detox: Clean Living in a Contaminated World (Dezintoxicarea sufletului: O viaţă curată într-o lume contaminată) şi Creştinul ateu (The Christian Atheist: Believing in God But Living As If He Doesn’t Exist).

Iată cum se prezintă autorul la începutul cărţii Creştinul ateu:

Bună, numele meu e Craig Groeschel şi sunt un creştin ateu. Am crezut în Dumnezeu dintotdeauna, dar nu am trăit mereu ca şi cum El ar exista cu adevărat.

Tema cărţii este discrepanţa dintre viaţa pe care o ducem şi principiile pe care pretindem că le avem – să crezi din tot sufletul în Dumnezeu, dar să trăieşti ca şi cum totul ar depinde numai de tine.

Iată cum îşi prezintă autorul cartea:

Cartea aceasta se adresează oricărei persoane care are destul curaj încât să îşi recunoască propria ipocrizie. Sper că vă va determina să vă puneţi întrebări, vă va impulsiona şi vă va tulbura. Iar dacă sunteţi sinceri în faţa lui Dumnezeu – aşa cum încerc să fiu eu însumi – e posibil ca împreună să reuşim să ne dezbărăm de o parte din făţărnicia noastră şi să trăim o viaţă care să-I aducă cu adevărat slavă lui Dumnezeu.

Îmi place sinceritatea autorului, care-şi începe cartea povestindu-şi propria experienţă şi propria călătorie a credinţei. Totul a început încă din copilărie, când mergea nu foarte regulat la biserică, dar întotdeauna de Paşte şi de Crăciun. La o şcoală biblică de vacanţă, la vârsta de 8 ani, Craig Groeschel a căpătat teama de iad şi se tot ruga ca Dumnezeu să nu-l trimită acolo, având grijă ca atunci când adormea şi uita să spună „Amin!“, să spună de mai multe ori „Amin“ dimineaţa când se trezea.

Ajuns la 16 ani, s-a hotărât într-o duminică să se ducă singur la biserică, în parte pentru a profita de o altă ocazie de a conduce după ce abia îşi luase carnetul de şofer. După slujbă a stabilit o întâlnire cu pastorul pentru a vorbi despre Dumnezeu. Craig l-a întrebat cum ar putea să ştie dacă este destul de bun ca să ajungă în rai, şi pastorul i-a spus să nu se poarte ca un ticălos, să nu umble după fete şi alte lucruri de felul acesta. Autorul ne spune că a plecat din biroul pastorului hotărât să nu mai păcătuiască, dar nu a reuşit. Nu a fost vorba niciun moment că nu ar crede că Dumnezeu există, ci pur şi simplu nu trăia conştient de acest lucru.

Peste alţi câţiva ani, devenit preşedintele grupului de tineret din biserica lui, Groeschel a obţinut o bursă la o universitate creştină, unde însă a fost atras într-un anturaj de petrecăreţi. Însă după o vreme, s-a hotărât să-şi ridice privirea spre Dumnezeu – din nou – şi s-a gândit să iniţieze un grup de studiu biblic împreună cu alţi colegi de-ai lui. Au început să citească împreună Matei, Marcu, Luca şi Ioan, puţin din Faptele Apostolilor, Romani şi au ajuns în fine la Epistola către Efeseni, unde Craig a descoperit un pasaj care avea să-i schimbe viaţa: Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Atunci, spune el, a simţit nevoia să fie singur cu Dumnezeu şi s-a rugat cea mai scurtă rugăciune din viaţa lui şi I-a spus lui Dumnezeu: Ia Tu viaţa mea. Pentru prima oară credeam în Dumnezeu şi începusem să trăiesc cu adevărat ca şi cum El era real.

Apoi şi-a dat seama că misiunea lui este să răspândească Evanghelia pe tot pământul, începând cu colegul de cameră. La 23 de ani i s-a oferit ocazia de a lucra într-o biserică importantă din centrul oraşului unde locuia, dar slujirea lui a devenit după o vreme doar un simplu loc de muncă. În loc să studieze Biblia ca să cunoască mai bine Cuvântul lui Dumnezeu, îl studia doar ca să-şi compună predica. La vârsta de 25 de ani eram pastor cu normă întreagă şi ucenic al lui Hristos cu jumătate de normă.  

În finalul introducerii, autorul promite că va fi foarte sincer în ceea ce priveşte luptele sale interioare şi ne lansează o invitaţie nouă, „membrilor clubului creştinilor atei“, să fim la fel de sinceri cu noi înşine şi, pe parcursul capitolelor următoare, împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu, să învăţăm să-L cunoaştem mai bine şi să umblăm mai aproape de El.

Primul capitol se numeşte Când crezi în Dumnezeu, dar nu-L cunoşti cu adevărat. Craig Groeschel parcă anticipează gândurile cititorilor: „Eu cred în Dumnezeu“, am putea spune noi. „Nu e destul? Doar sunt atâţia oameni care nu cred în Dumnezeu, pe când eu cred. Nu asta aşteaptă El de la mine?“. Dar a crede nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte personal. Credem în Dumnezeu, dar viaţa noastră nu reflectă cine este El cu adevărat, explică autorul acest prim tip de ateism.

Există, astfel, trei tipuri de oameni: cei care cred în Dumnezeu pur şi simplu. Chiar în Epistola lui Iacov citim că până şi demonii cred în Dumnezeu, dar se înfioară, fiindcă ştiu că sunt despărţiţi de El. De exemplu, dacă părem buni, nu înseamnă neapărat că suntem buni într-adevăr. Cunoaşterea lui Dumnezeu poate să ducă la o viaţă morală, dar nu şi invers. Faptele noastre exterioare nu dovedesc neapărat că avem o relaţie cu Dumnezeu.

Există şi cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu îndeajuns. Poate cândva I-am cerut lui Isus să ne schimbe vieţile, poate că avem nişte cunoştinţe de bază despre El, dar astăzi nu-L mai cunoaştem îndeajuns.

Mai există o categorie de oameni, cei care Îl cunosc pe Dumnezeu îndeaproape şi Îl slujesc din toată inima, aşa cum descrie David în Psalmul 63:1: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu.“ Nu Dumnezeul altcuiva, despre care am auzit vorbindu-se. Eşti Dumnezeul meu.

Craig Groeschel prezintă şi motivele pentru care nu ar trebui să rămânem doar la stadiul de a crede în Dumnezeu şi atât. Pe măsură ce ajungi să-L cunoşti mai bine, te vei schimba. O relaţie vie şi intimă cu Dumnezeu îţi va da puterea să te vindeci de toate rănile trecutului, să ierţi lucruri care păreau de neiertat şi să schimbi în tine lucruri care păreau de neschimbat. În loc să trăieşti pentru tine şi pentru clipa de faţă, vei trăi pentru Hristos şi pentru veşnicie.

Pentru a face acest lucru, capitolul 2 ne învăţă că trebuie să nu ne mai ruşinăm de trecutul nostru. În primul rând trebuie să ne cerem iertare faţă de Dumnezeu şi faţă de cei cărora le-am greşit şi să acceptăm că trecutul nu mai poate fi schimbat.

Odată ce reuşim să acceptăm trecutul aşa cum este, trebuie să acceptăm ideea că Dumnezeu ne poate schimba viitorul, spune Craig Groeschel. Suntem ceea ce spune Dumnezeu că suntem, făpturi noi. Atunci când respingem gândurile pe care ni le insuflă ruşinea, putem auzi în sfârşit ce are de zis Dumnezeu despre noi. El lucrează în toate lucrurile spre binele nostru, tocmai pentru că Îl iubim şi suntem chemaţi după planul Său.

În strânsă legătură cu acest capitol este şi capitolul următor, intitulat Când crezi în Dumnezeu, dar nu eşti sigur că El te iubeşte. Îmi place foarte mult imaginea pe care o foloseşte Craig Groeschel pentru a ilustra dragostea lui Dumnezeu. El spune că dragostea lui Dumnezeu nu e ca jocul pe care îl jucau sora mea şi prietenele ei de la liceu, când era vorba de vreun băiat de care le plăcea. Smulgeau o margaretă şi începeau să-i rupă petalele. „Mă iubeşte. Nu mă iubeşte. Mă iubeşte. Nu mă iubeşte.“ Atunci când avem o zi bună la serviciu, spunem: „Dumnezeu mă iubeşte.“ Dacă se întâmplă însă ceva care ne enervează, spunem: „Dumnezeu nu mă iubeşte.“ Am luat notă mare la examenul la chimie. Mă iubeşte. Am chiulit de la ora de spaniolă ca să fac baie în piscină. Nu mă iubeşte. Dumnezeu are numai margarete cu o singură petală în grădina dragostei Sale. Dumnezeu iubeşte pentru că El…este…dragoste. Aceasta este esenţa Lui şi acest adevăr ar trebui să ne încurajeze să venim la El chiar dacă credem că nu merităm sau am făcut ceva de neiertat. Dumnezeu a făcut posibilă apropierea de El prin Domnul Isus Hristos, pe care L-a trimis să moară pentru noi.

Creştinismul ateu afectează şi anumite discipline sau îndatoriri care ar trebui să fie normale în viaţa oricărui credincios sau poate ne sunt chiar poruncite. Astfel, capitolul 4, se numeşte Când crezi în Dumnezeu, dar nu crezi în puterea rugăciunii. Mulţi creştini atei au o mulţime de motive ca să nu se roage, afirmă autorul. Poate că nu se pricep la asta, poate că nu doresc să-L deranjeze pe Dumnezeu cu cererile lor mărunte, poate se plictisesc sau mintea le fuge în altă parte sau poate că, de fapt, nu cred că rugăciunile lor pot schimba ceva. Este adevărat că atunci când rugăciunea devine un ritual sec şi fără semnificaţie, ea este într-adevăr plictisitoare. Dar autorul ne oferă un sfat preţios: Dacă îţi aminteşti cu cine stai de vorbă – când îţi dai seama de faptul că Dumnezeul universului Se bucură sincer să te audă – adevărul acesta e suficient ca să îţi schimbe atitudinea faţă de rugăciune. Concentrează-te asupra lui Dumnezeu, în loc să te concentrezi asupra ta.

Pentru cei care cred că nu există răspuns la rugăciunile lor, Craig Groeschel mărturiseşte: Personal am învăţat că, indiferent dacă rugăciunea ta sinceră Îl influenţează sau nu pe Dumnezeu în acţiunile Sale, ea va schimba cu siguranţă atitudinea ta sau modul tău de a vedea lucrurile. Rugăciunea îţi reaminteşte că nu tu ai controlul asupra situaţiei şi te ţine aproape de Cel ce controlează toate lucrurile.

De asemenea, creştinismul ateu afectează şi chemarea noastră de a mărturisi Evanghelia. De aceea, capitolul 11 se numeşte Când crezi în Dumnezeu, dar nu vorbeşti cu alţii despre credinţa ta. Craig Groeschel povesteşte o întâmplare care să ne dea de gândit. Fusese rugat de o membră a bisericii sale să meargă la tatăl ei să-i prezinte Evanghelia, pentru că acesta era pe moarte şi nu credea în Hristos. Au vorbit despre familie, vreme, echipele preferate de fotbal, dar autorul a decis să nu forţeze nota şi să încerce a doua zi. N-a mai avut această ocazie, pentru că bărbatul respectiv a murit cu puţin înainte de a doua sa vizită. Poate înţelegem şi noi ezitarea lui Craig Groeschel, mai ales că bolnavul nu prea avea încredere în pastori şi nici discuţia nu a dus la subiecte mai „spirituale“.

De multe ori, predicarea Evangheliei le stârneşte celor care nu cred în Hristos scepticismul, resentimentele, teama şi mânia. Dacă am crede cu tărie, însă, în rai şi iad, faptele noastre ar arăta altfel, afirmă autorul. Dacă am înţelege cu adevărat ce este iadul, am fi mult mai motivaţi să facem ce depinde de noi ca oamenii să nu ajungă acolo. De asemenea, mulţi nu înţeleg ideea de rai şi nu-şi doresc să meargă acolo – cel puţin nu în viitorul apropiat. În rai vom locui împreună cu Dumnezeu, literalmente. O zi cu Dumnezeu e mai bună decât toate momentele preferate din viaţa ta, adunate la un loc. Dacă veşnicia s-ar afla în faţa ochilor mei, spune autorul, m-aş ruga mult mai intens pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Aş împărtăşi credinţa mea în Hristos zi de zi, fără întrerupere. Mi-aş sluji semenii neobosit.

Capitolul 5 ne prezintă un alt semn al creştinului ateu: Când crezi în Dumnezeu, dar ţi se pare că El este nedrept. Acest capitol se referă la felul în care reacţionăm noi la suferinţă, atunci când ni se pare că nu am făcut nimic ca să merităm să suferim şi îmi place perspectiva pe care o abordează autorul. Dacă e să fim realişti, nu putem pretinde că înţelegem pe deplin perspectiva lui Dumnezeu, mai ales când e vorba de durere şi suferinţă. Dar putem să analizăm ce ştim despre Dumnezeu şi ce ştim despre noi. De multe ori, noi reacţionăm în faţa unei suferinţe sau aparente nedreptăţi spunând: Pur şi simplu nu-I corect. Eu sunt un om bun. Nu am făcut nimic ca să merit asta.

Dar, de fapt noi nu suntem buni. Şi vestea bună este că Dumnezeu nu este corect. Psalmul 103 ne spune că Dumnezeu nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Dacă plata păcatului este moartea şi toţi suntem păcătoşi, înseamnă că merităm cu toţii să murim. Am încălcat legea. Suntem vinovaţi. Merităm să fim pedepsiţi. Dar, slavă Domnului, El nu este corect. El este drept, dar nu este corect.

În mila Lui, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, pe Isus, ca jertfă pentru păcatele noastre. Dacă Îl cunoaştem pe Isus, El nu ne dăm ceea ce merităm, adică moartea, ci primim viaţa veşnică. Din fericire, noi nu primim întotdeauna ceea ce merităm. De obicei ne grăbim să ne întrebăm de ce s-a întâmplat un lucru rău, dar nu ne întrebăm de ce ne-o fi binecuvântat Dumnezeu cu un lucru bun. Iar faptul că Dumnezeu îngăduie suferinţa, nu înseamnă că o şi provoacă.

În capitolul următor al cărţii Creştinul ateu autorul aduce în discuţie iertarea. El ne reaminteşte că suntem chemaţi să-i iertăm pe cei care ne greşesc, oricât de gravă ar fi greşeala lor şi să nu purtăm în inimă niciun fel de amărăciune faţă de aceştia.

Capitolele 7 şi 8 se ocupă de schimbare. Capitolul 7 se numeşte Când crezi în Dumnezeu, dar eşti convins că nu te poţi schimba, iar capitolul 8, Când crezi în Dumnezeu, dar continui să te îngrijorezi pentru orice lucru – când crezi că de tine şi de ce poţi face tu depinde totul, că numai tu poţi schimba ceva. Craig Groeschel mărturiseşte că era obsedat de muncă şi era convins că aşa era el, că nu putea să-şi controleze pornirea de a munci. I-a dat de gândit întrebarea consilierului său: „Vrei să spui că nici măcar Dumnezeul nostru nu e destul de puternic ca să te ajute să te schimbi?“. Poate că ne afirmăm deschis şi cu mândrie credinţa în Dumnezeu, dar în adâncul inimii nu credem că El ne poate schimba. Diavolul ne minte până când ajungem să fim convinşi că suntem neputincioşi şi nu vom putea să scăpăm niciodată de problemele noastre. Mulţi creştini atei refuză să recunoască de la început că au o problemă. Dar Dumnezeu este mai presus de problemele noastre. Dacă am crezut că nu ne putem schimba, trebuie să recunoaştem că aceasta este o minciună. Cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile.

Dacă crezi că nu te poţi schimba, într-un anumit sens ai dreptate. Puterile tale, voinţa ta, hotărârea ta, toate au o limită. Dar, ca să te schimbi definitiv, capitulează în faţa puterii lui Dumnezeu. Fiecare reuşită se datorează nu puterilor noastre, ci puterii lui Dumnezeu manifestate în slăbiciunile noastre. Dacă te simţi copleşit de ceva care e mult mai puternic ca tine, lasă-L pe Acela care e mai presus de toate lucrurile să fie puterea de care ai nevoie în slăbiciunile tale, ne încurajează autorul la finalul capitolului 7.

După ce a scăpat de problema muncii în exces, Craig Groeschel a descoperit o altă problemă, îngrijorarea, căreia îi este dedicat capitolul 8 al cărţii Creştinul ateu. Îngrijorarea este, de fapt, o lipsă de încredere în Dumnezeu, este o dovadă că nu credem în El în măsura în care pretindem. Creştinii atei gândesc astfel: „Ştiu că Dumnezeu e bun, dar în situaţia asta mă descurc şi singur“. Îngrijorarea e legată de dorinţa noastră de a controla lucrurile. Dumnezeu ne alocă şi nouă unele responsabilităţi şi avem nevoie de o credinţă biblică pentru a îndeplini lucrurile respective. Când Îi mărturisim lui Dumnezeu grijile sau nevoile noastre, practic Îi dăm Lui povara aceasta. Ne rămâne responsabilitatea de a face tot ce ne stă în putere, dar nu şi ceea ce este peste puterile noastre. De fiecare dată când suntem tentaţi să luăm înapoi pe umerii noştri responsabilităţile care-I aparţin lui Dumnezeu, trebuie să ne reamintim că El e înţelept, ne vrea binele şi poate face orice. Dacă acţionăm cu înţelepciune putem lăsa restul în seama lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă pacea supranaturală, pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, pe care El ne-a promis-o.

Ultimul capitol al cărţii Creştinul ateu se numeşte Când crezi în Dumnezeu, dar nu şi în Biserica Lui. Mi-a atras atenţia acest capitol, pentru că am observat că mersul la biserică devine pentru unii credincioşi opţional sau ajunge undeva la coada listei de priorităţi pentru ziua de duminică sau alte zile în care se ţin slujbe. Pentru mulţi oameni, biserica e un loc, o clădire, o destinaţie – mergem la biserică – însă acest fapt ne inoculează o mentalitate de consumatori, susţine Craig Groeschel. Biserica este, de fapt, instrumentul ales de Dumnezeu să vină – prin intermediul altor fiinţe umane – în întâmpinarea adevăratelor nevoi ale oamenilor. Dumnezeu nu ne cheamă să venim la biserică, ci să fim Biserica Lui, să fim speranţa acestei lumi. Există mai multe motive pentru care unii oameni evită biserica. Unii spun că nu au timp, alţii nu vor să meargă pentru că, susţin ei, biserica e un loc plin de ipocriţi, unii nu suportă că la biserică se vorbeşte de bani şi au impresia că pastorii nu fac altceva decât să cerşească, alţii evită biserica pentru a nu se simţi şi mai vinovaţi şi mai există o categorie cărora nici o biserică nu reuşeşte să le împlinească aşteptările. Acest capitol ne oferă câteva motive pentru care să credem în Biserica lui Hristos.

Biserica vine în întâmpinarea nevoilor de ordin fizic. Imaginaţi-vă cum ar fi ca biserica voastră să se roage pentru toţi bolnavii din spitale şi să trimită scrisori de compasiune familiilor acestora. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă biserica voastră i-ar vizita pe cei din închisoare atât de des, încât nenumăraţi puşcăriaşi ar deveni credincioşi. Imaginaţi-vă cum ar fi ca biserica voastră să fie atât de implicată în ceea ce se întâmplă în oraş, încât autorităţile să remarce lucrul acesta, ne provoacă autorul. Noi, cei din biserică, suntem braţele şi picioarele Lui.

Noi suntem, de asemenea, cei prin care Dumnezeu răspândeşte în lume vestea cea bună. Împreună, putem avea un impact mai puternic decât ne-am imaginat vreodată. Dacă refuzi să slujeşti şi să-ţi foloseşti darurile în biserică, înseamnă că ignori lucrarea la care Dumnezeu te-a chemat.

Biserica ne satisface şi nevoia de apartenenţă. Când un credincios se alătură altor creştini ca să trăiască împreună şi să se slujească reciproc, fără să aştepte ceva în schimb, relaţia pe care o împărtăşesc este profundă, semnificativă. Apartenenţa la o biserică locală ne dă şansa de a avea pe cineva care să ne ceară socoteală, să ne consilieze, să ne îndrume, să ne consoleze. E nevoie să ne destăinuim şi altor creştini, pentru a scăpa de obiceiurile rele.

De asemenea, dacă nu părăsim biserica atunci când apar conflicte, acest lucru ne va ajuta să creştem spiritual pe măsură ce învăţăm să iertăm. Biserica ne oferă şi şansa de a creşte din punct de vedere spiritual, prin cuvântul predicat şi prin punerea în practică a celor auzite. Aşadar, vino la biserică. Ce-i lipseşte eşti tu. Cum s-ar schimba viaţa ta dacă ai fi dispus să Îi spui Dumnezeu: „Foloseşte-mă ca biserică a Ta şi spre gloria Ta“?

Când Îl cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu, în loc să trăieşti copleşit de ruşinea trecutului sau să te îndoieşti de dragostea Lui, poţi să savurezi zilnic harul, iubirea şi acceptarea Sa necondiţionate. Pe măsură ce credinţa şi viaţa noastră de părtăşie cu El se intensifică, vom vedea bunătatea Lui – chiar şi în încercări – şi vom ajunge să iertăm, după cum şi El ne-a iertat fără să aştepte nimic în schimb. În loc să considerăm că nu ne vom schimba niciodată, vom lăsa ca puterea Lui nemărginită să ne transforme şi să ne elibereze din temniţa fricii şi a îngrijorării. Pentru că Dumnezeu nu e doar o entitate în care credem şi atâta tot, ci e însăşi viaţa noastră, nu ne vom mai căuta fericirea şi siguranţa în lucrurile acestei lumi, ci le vom găsi în prezenţa şi voia Lui. Umpluţi de El, întăriţi de biserica Lui, vom folosi orice prilej ca să împărtăşim şi altora dragostea Lui, zi de zi. Acesta este creştinismul adevărat. Alegerea ne aparţine, ne spune Craig Groeschel în finalul cărţii sale.

Cred că într-adevăr această carte te provoacă să te analizezi, să te gândeşti cum ai fi reacţionat în situaţiile pe care autorul le dă ca exemplu. Mi-a plăcut că autorul este foarte sincer, are şi umor, dar ştie să fie şi serios atunci când trebuie. Pe mine m-a provocat în mod deosebit capitolul despre mărturisirea credinţei, pentru că m-am recunoscut în ezitările lui şi recunosc că mă lupt cu ezitarea sau lipsa de îndrăzneală în a-mi mărturisi credinţa pur şi simplu. Şi cred că Dumnezeu mai are mult de lucrat în privinţa asta în viaţa mea.

Eu recomand cartea Creştinul ateu de Craig Groeschel pentru că abordează subiecte, temeri sau face referire la obiceiuri foarte răspândite şi cu siguranţă fiecare dintre noi se poate regăsi în vreo situaţie relatată în carte. Şi îmi place că autorul are curajul să spună că, deşi aceste obiceiuri sunt atât de răspândite, ele nu au ce căuta în viaţa unui creştin autentic şi cred că această carte este un bun semnal de alarmă în acest sens.

Pentru mai multe detalii despre autor, despre această carte şi pentru alte resurse vizitaţi site-ul christianatheist.com.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s