De ce să citești cărți pentru copii

Cu ocazia Zilei Copilului de anul acesta m-am gândit să scriu un altfel de articol, care să explice, pe de o parte, pasiunea mea pentru cărțile pentru copii (care datează dinainte de a deveni mamă), iar pe de altă parte să vă ofere motivele pentru care merită să acordați atenție acestei literaturi, de care cred că veți ajunge să vă îndrăgostiți și voi. La final, o să ofer și câteva recomandări dintre cărțile pentru copii (și adolescenți) descoperite mai recent și care mi-au plăcut mult (despre altele am mai scris aici, aici, aici, aici, aici, aici și aici).

Dacă e să mă gândesc la cărțile citite în copilărie și prima parte a adolescenței (deci până la intrarea la liceu) nu îmi este foarte greu să fac o listă a lor, pentru că nu au fost foarte multe. Am crescut odată cu colecția de cărți Rao pentru copii, dintre care am citit Vrăjitorul din Oz de L. Frank Baum, Cronicile din Narnia de C.S. Lewis, seria Mary Poppins de P.L. Travers, Secretul celor două fetițe de Erich Kästner, Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, cărțile cu Winnie Puh de A.A. Milne, cărțile cu Paddington de Michael Bond și, mai târziu, seria cu Pantalonii călători de Ann Brashers.

Acum îmi dau seama că sunt mai multe decât credeam, după amintirile mele, dar ce vreau să spun este că am citit relativ puține cărți pentru copii în primii 14 ani de viață. Am mai citit seria Cireșarii de Constantin Chiriță, Anne de la Green Gables de L.M. Montgomery, seria Harry Potter de J.K. Rowling și Stăpânul inelelor și Hobbitul de J.R.R. Tolkien și vreo două cărți de Roald Dahl (Charlie și fabrica de ciocolată și Matilda) și cu asta s-a cam terminat această etapă din viața mea (sau așa credeam).

În liceu am fost ocupată cu literatura deja „de adulți”, din programa școlară de limba română și de literatură universală, având de multe ori de citit în plus, fiind la secția de filologie și având un diriginte de limba română. În perioada asta, singurele cărți pentru copii/adolescenți pe care îmi amintesc să le fi citit au fost celelalte volume ale seriei cu Anne, Povestea fără sfârșit de Michael Ende și Micul prinț de Antoine de Saint-Exupéry.

Abia la facultate, fiind abonată la bibliotecile de la British Council și Institutul francez și pentru a-mi exersa, pe de o parte, engleza și franceza cu ceva mai ușurel, dar și pentru a mai lua o pauză de la unele scârboșenii din literatura japoneză, am descoperit și devorat (alături de altele) integrala operei pentru copii a lui Roald Dahl și cărțile cu Micuțul Nicolas de René Goscinny și Jean-Jacques Sempé (care abia din 2014 au început să apară și în română, și doar trei volume momentan), care mi s-au părut atât de savuroase și de bine scrise, încât în ochii mei au devenit mai valoroase decât marea literatură predată la orele de engleză și japoneză.

Adevăratul „boom” s-a produs însă la master, în anul doi, când a fost să-mi aleg tema de disertație, pe care mi-am scris-o sub îndrumarea Florentinei Sâmihăian, care a inaugurat colecția „Cărțile mele” de la nou-înființata (pe atunci) Editură Arthur. Citisem deja primele volume ale seriei, Care-i faza cu cititul și Ce poți face cu două cuvinte și ea mi-a recomandat Tabăra de Louis Sachar și a propus ca temă de disertație potențialul formativ al literaturii pentru copii și adolescenți, care pe mine m-a atras imediat.

Cu acest „pretext” am citit o grămadă de cărți pentru copii și adolescenți în acea perioadă, printre care și saga Amurg de Stephenie Meyer și Materiile întunecate de Philip Pullman, am descoperit minunățiile de cărți Unde fugim de-acasă? de Marin Sorescu și Cartea cu jucării de Tudor Arghezi și citeam mai tot ce apărea la Editura Arthur, care a fost una dintre editurile care au făcut să explodeze piața de carte pentru copii și adolescenți, care în ultimii 11 ani au propus o ofertă tot mai bogată în acest domeniu.

Prin acest imens preambul am vrut să evidențiez faptul că pasiunea pentru cărțile pentru copii nu are de-a face cu vârsta, nici nu trebuie să înceapă, nici să se încheie cu copilăria propriu-zisă. Și poate fi, la început, cum a fost și pentru mine, mai degrabă o sursă de escapism.

Din experiență, am găsit mult mai greu în literatura pentru „oameni mari” cărți care să mă încânte cu frumusețea lor, cu originalitatea poveștii, cu perspectiva unică asupra realității. Ea tinde să surprindă mai degrabă urâțenia și depravarea umanității, de multe ori fără a propune o posibilitate de restaurare (există și excepții, desigur, dar asta este tendința generală). Ca cititoare cu o concepție creștină despre lume și viață sunt mai selectivă decât alții și de aceea, un teritoriu „mai sigur” este literatura pentru copii și adolescenți, desigur, nu la modul absolut. Există și aici atât prostioare, cât și cărți de-a dreptul nocive. Dar, în general, aspectele urâte ale vieții, dacă apar, nu constituie prim-planul sau sunt „salvate”.

Ingenuitatea și descoperirea lumii pentru prima oară sunt două caracteristici care îi oferă literaturii pentru copii o perspectivă unică asupra vieții, care, chiar dacă se cizelează/corectează pe parcurs, îți dă speranța că mai există bine în lume și că el va triumfa.

De asemenea, nu este deloc de ignorat aspectul estetic, mai ales în cazul cărților ilustrate pentru copii mai mici (dar nu numai), frumusețea grafică a acestora fiind de multe ori o încântare în plus pentru ochi și minte.

Pregătind acest articol, m-am oprit în acest punct cu reflecțiile personale, și am citit pentru documentare eseul Why You Should Read Children’s Books, Even Though You Are So Old and Wise de Katherine Rundell (De ce ar trebui să citești cărți pentru copii, deși ești atât de bătrân și înțelept). Autoarea scrie cărți pentru copii și chiar am citit două dintre ele, Rooftoppers (care mi-a plăcut foarte mult, încă nu e tradusă) și O dorință de Crăciun (minunat ilustrată).

M-am bucurat să-mi văd confirmate și completate argumentele și, mai ales, să le găsesc exprimate pe cele pe care nu știam cum să le formulez, așa că în continuare vă voi delecta cu câteva pasaje în traducere proprie din acest eseu (care sper să redea cât de cât deliciul originalului).

Katherine Rundell începe prin a declara că literatura pentru copii nu este exclusiv pentru copii și descrie modul în care scrie ea însăși astfel de cărți:

Când scriu, scriu pentru două persoane: pentru mine la vârsta de doisprezece ani și pentru mine cea de acum, iar cartea trebuie să satisfacă aceste două apetituri distincte, dar conectate. Sinele meu de doisprezece ani voia autonomie, pericol, dreptate, mâncare și, mai presus de toate, o atmosferă de un anumit soi de densitate în care puteam păși și de care să fiu învăluită. Sinele meu adult vrea toate acele lucruri și, în plus, recunoașterea fricii, iubirii, eșecului; recunoașterea șobolanului care trăiește în inima omului.

Cei care scriu pentru copii încearcă să îi înarmeze pentru viața care le stă înainte cu tot ceea ce putem găsi ca fiind adevărat. Și probabil că, de asemenea, în secret, scriu pentru a-i înarma pe adulți împotriva acelor compromisuri necesare și inimi frânte necesare pe care le presupune viața: să le reamintească că există și vor exista întotdeauna adevăruri mărețe, care ne pot susține, la care ne putem întoarce.

A scrie ficțiune pentru copii nu este un lucru copilăresc. Ficțiunea pentru copii are în centru copilăria, dar asta nu este același lucru.

Și dacă renunțăm la literatura pentru copii considerând-o astfel, autoarea consideră că o facem spre paguba noastră, pentru că renunțăm la maturitate la o lădiță cu minuni care, citite cu ochi de adult, au un soi diferit de alchimie în ele.

W.H. Auden scria: Există cărți bune care sunt doar pentru adulți, pentru că înțelegerea lor presupune experiențe de adult, dar nu există cărți bune care să fie doar pentru copii. C.S.Lewis, completez eu, spunea cam același lucru când scria că nicio carte nu merită citită la vârsta de zece ani dacă nu merită la fel de mult – și deseori mai mult – să fie citită la vârsta de cincizeci de ani și mai mult.

Și Katherine Rundell concluzionează spunând că sunt momente în viață în care numai literatura pentru copii merge (să fie citită).

Aceasta dedică o secțiune a eseului său basmelor, scriind că acestea nu au fost niciodată doar pentru copii. Ele sunt în mod clar pentru toată lumea – bătrâni și tineri, bărbați și femei, din toate popoarele.

Marina Warner scrie că basmele evocă toate soiurile de violență, nedreptate și nenorociri, dar cu scopul de a declara că acestea nu trebuie să continue.

Speranța, în basme, este mai ascuțită decât dinții, remarcă Katherine Rundell.

Ea scrie în continuare că basmele vorbesc despre foame: foame după putere, mai presus de toate; dar și despre foamea după dreptate, după iubire, după schimbare și transformare, după alți oameni.

Odată cu scriitorii secolului XIX (Lewis Carroll, Rudyard Kipling, J.M. Barrie, E. Nesbit), ideea că copiii sunt dulci sau blânzi sau neapărat mai simpli sau plăcuți decât alți oameni a fost abandonată, împreună cu ideea că toată logica trebuie să fie cea a adulților. Când eram copil, nu aveam nicio iluzie că copiii erau dulci: copiii, știam din propria inimă furioasă, erau deseori răutăcioși, sălbatici și aspri. Dând la o parte acea idee, cărțile pentru copii au început să joace după propriile reguli și, făcând asta, au devenit opere de artă de sine stătătoare, în propria tradiție, nu versiuni diluate ale unei alte chestii pentru adulți.

Într-o lume care prețuiește pretenția unei atotcunoașteri obosite, ficțiunea pentru copii își permite postura nesofisticată a minunării. De aceea, spre aceasta te îndrepți când vrei să simți venerație și foame și tânjire după dreptate.

Ficțiunea pentru copii mai face ceva: se oferă să ne ajute să regăsim lucruri pe care s-ar putea să nici nu știm că le-am pierdut. Când citești cărți pentru copii, ți se lasă loc să citești din nou ca un copil: să-ți găsești drumul înapoi, înapoi la perioada în care noile descoperiri apăreau zilnic și când lumea era colosală, înainte ca imaginația să fie tăiată și netezită, ca și cum ar fi un bonus opțional.

Dar imaginația nu este și niciodată nu a fost opțională: ea să află în miezul tuturor lucrurilor, este acel lucru care ne permite să experimentăm lumea din perspectiva altora: condiția predecesoare a iubirii înseși.

Romanele pentru copii vorbeau, pentru mine, și încă vorbesc, despre speranță. Ele spun: uite, așa arată curajul. Așa arată generozitatea. Ele îmi spun, prin intermediul vrăjitorilor și al leilor și al păianjenilor vorbitori, că această lume în care trăim este o lume a oamenilor care spun glume și lucrează și perseverează. Cărțile pentru copii spun: lumea este uriașă. Ele spun: speranța contează. Ele spun: curajul va conta, istețimea va conta, empatia va conta, iubirea va conta.

Iar în final, pentru cei care se tem că vor fi disprețuiți de ceilalți pentru că citesc cărți pentru copii, care consideră că literatura pentru copii este un soi de escapism stupid (eu am folosit mai sus termenul escapism în sens pozitiv, în sens de evadare și mă bucur de alternativa pe care o oferă mai departe autoarea în cele ce urmează): IGNORAȚI-I! Nu este escapism, ci este o regăsire (findism în org.). Cărțile pentru copii nu sunt o ascunzătoare, ci un loc de căutare. Scufundă-te cu sufletul înainte într-o carte pentru copii: vezi dacă nu găsești în ele o alchimie neașteptată; dacă nu va dezgropa în tine ceva pe jumătate ascuns și pe jumătate uitat. Citește o carte pentru copii ca să-ți amintești cum era să tânjești după lucruri imposibile și poate-nu-chiar-imposibile. Du-te la literatura pentru copii pentru a vedea lumea cu ochi dubli: ai tăi și ai sinelui tău din copilărie. Refuză fără să te clintești să te rușinezi: și în schimb obții a doua stea pe dreapta și tot înainte până în zori.

Iar dacă această referință nu vă spune nimic, trebuie să începeți cu Peter Pan. După care puteți trece la una dintre favoritele mele din ultimul an, despre care o să scriu pe scurt mai jos, cu link către articolele în care am scris deja pe larg despre fiecare.

Din categoria cărților ilustrate, minunatele cărți cu Miyuki, Somn ușor, Miyuki și Așteaptă, Miyuki de Roxane Marie Galiez, cu ilustrații de Seng Soun Ratanavanh, despre care am scris aici.

Cel mai bun urs din lume – Patru povestiri inspirate de A.A. Milne și E.H. Shepard de Paul Bright, Brian Sibley, Jeanne Willis, Kate Saunders, împodobită de Mark Burgess este un tribut adus lui Winnie Puh, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la publicare, despre care am scris tot aici.

Povești ilustrate din China, repovestite de Rosie Dickins și Andrew Prentice, cu ilustrațiile nemaipomenite ale unui renumit artist chinez, Li Weiding, este un volum minunat, din păcate încă epuizat pe site-ul editurii, l-am mai găsit aici.

Ca să rămânem în zona poveștilor, Poștașul vesel și scrisori ale personajelor din povești de Janet și Allan Ahlberg este o trecere în revistă amuzantă a celor mai cunoscute basme europene, în care un poștaș livrează scrisori, chiar și pliante și o cărticică personajelor principale, lui Bucle-Aurii, Cenușăresei, vrăjitoarei din Hansel și Gretel etc.

Tot din categoria povești reinterpretate recomand pentru copiii mai mari (8+) seria Tărâmul poveștilor de Chris Colfer, din care au apărut până acum în limba română două volume, Vraja dorințelor și Întoarcerea Fermecătoarei, o serie foarte inteligent construită, cu mult haz, dar și profundă în același timp, în care își dau întâlnire toate personajele basmelor clasice în marea bătălie pentru salvarea lumii lor. Am scris mai mult despre ea aici.

Despre Harun și Marea de Povești de Salman Rushdie am scris anul trecut aici.

M-am bucurat maxim când a apărut anul acesta în limba română Tobie Lolness 1. Viața la înălțime de Timothée de Fombelle, prima dintr-o serie pe care am citit-o în franceză acum câțiva ani și pe care soțul meu a citit-o abia acum, neputând să o lase din mână două zile. Am scris mai multe despre ea aici.

Cronicile Domnișoarei Poimâine de Adina Rosetti este o altă serie care ne-a cucerit pe amândoi, despre care am scris aici (primul volum) și aici (al doilea volum).

Cu seria Omuleții de Mary Norton (despre care voi scrie mai pe larg în curând) închei recomandările din genul fantastic și trec la ultimele mele trei mari recomandări.

Despre Cartea bunătății. Povești din Ardeal de Cristina Andone am scris pe larg aici, dar aș vrea să menționez că această doamnă este o scriitoare de povești extraordinar de talentată, care scrie acele povești perfecte atât pentru copii, cât și pentru adulți, dacă nu cu atât mai mult pentru cei din urmă. Asta se vede foarte bine în seria Povești din Pădurea Muzicală despre compozitori de muzică clasică, dar și în cele două cărți ale bunătății.

O surpriză foarte plăcută la începutul acestui an a fost pentru mine Școala egoiștilor de Fabrizio Silei, un fel de Cuore despre care am scris aici.

Iar în final, dar nu în ultimul rând, orice de L.M. Montgomery, autoarea uneia dintre cărțile mele de suflet, Anne de la Green Gables (care este urmată de încă 7 volume, formând o serie), al cărei univers l-am redescoperit iarna trecută și am început să-i descopăr și celelalte cărți, care spre marea mea surpriză și încântare au fost traduse în română, Povestitoarea, Drumul de Aur, Emily de la New Moon. Cu fiecare nouă carte citită, o îndrăgesc din ce în ce mai mult pe această scriitoare, pe care îmi doresc să o cunosc din ce în ce mai bine (veți vedea în curând într-un alt articol) și să o fac cunoscută tot mai mult publicului român. Așa că nu vă supărați pe mine dacă o voi tot pomeni, nu mă voi opri până ce măcar toți abonații noștri nu vor fi citit toate cărțile ei apărute în limba română! (Glumesc, nici atunci nu mă voi opri! :)) )

Închei aici acest articol extreeem de lung cu speranța că nu v-a plictisit prea tare, ci mai degrabă v-a făcut să simțiți pasiunea pe care o am față de acest subiect și v-a convins că merită și trebuie să citiți literatură pentru copii.

Acum e rândul vostru: Care a fost ultima carte pentru copii pe care ați citit-o? Ce carte pentru copii o să citiți voi în continuare?

PS: Despre cărțile copilăriei mele

PPS: Despre povești fantastice