Ce am citit în martie 2021

Spre deosebire de alți ani, luna martie a acestui an nu a însemnat numai „luna femeii”, ci a marcat și „aniversarea” a unui an de pandemie de COVID-19. Această aniversare în sine nu m-a afectat atât de mult, cât grija pentru părinții afectați de această boală.

De aceea, în prima parte a lunii nu am prea avut stare și spor la citit, dar am recuperat în doua parte a lunii, mai ales datorită lecturii unor cărți pentru copii și am reușit să citesc 17 cărți în luna martie. Patru cărți pentru emisiune, mai multe pentru copii, 2 romane și o carte de parenting, iată care au fost!

Cu această ocazie, vreau să vă atrag atenția că a apărut în sfârșit, din nou, în limba română, Tobie Lolness 1. Viața la înălțime de Timothée de Fombelle, o carte absolut minunată, care o să vă placă și ca adulți!

Am terminat apoi primul dintre cele două romane de care pomeneam, și anume, Postscript de Cecelia Ahern (în limba română, aici). Aceasta este continuarea celebrului prim roman al autoarei, P.S. Te iubesc, care a fost și ecranizat. Culmea e că deși Cecelia Ahern se numără printre autoarele mele preferate (i-am citit aproape toate cărțile), primul ei roman e cel care mi-a plăcut cel mai puțin la vremea la care l-am citit.

Cu toate acestea, am vrut să citesc continuarea, pentru că premisa m-a atras și am păstrat-o pentru luna februarie, gândindu-mă că va fi și niște romantism în ea. Înainte de a trece la impresii, un pic despre subiect.

Holly Kennedy și-a pierdut soțul acum mulți ani (în primul volum), fiind bolnav de cancer. Înainte de a muri, acesta i-a pregătit câte o scrisoare pentru fiecare lună a primului an de doliu, ajutând-o pe Holly să-și ia viața de la capăt. În acest al doilea volum, Holly este invitată la un podcast pentru a-și împărtăși experiența cu scrisorile, iar viața îi este dată din nou peste cap atunci când cineva înființează Clubul P.S. Te iubesc, inspirat fiind de acel podcast, și îi cere ajutorul lui Holly. Holly are inima împărțită și se luptă mult cu luarea acestei decizii, pentru că îi răscolește din nou trecutul într-un moment din viața ei în care ajunsese la stabilitate. Din acest Club fac parte câteva persoane cu boli terminale care vor să scrie și ele scrisori pe care să le lase celor dragi după ce vor muri și își doresc ca Holly să îi ghideze în acest sens.

Astfel, acest roman a fost mult mai sobru decât mă așteptam și decât mi-aș fi dorit în acel moment, și mi-a luat ceva timp să intru în poveste, nu mi-a plăcut nici cum scrie despre moarte ca o prietenă care te scapă (mai ales atunci când suferi de o boală) și ca „lumină” și faptul că oferă o perspectivă materialistă asupra vieții, în sensul că nu se discută despre posibilitatea vieții după moarte sau, în orice caz, personajele principale nu dau dovadă că ar crede așa ceva. Cu toate acestea, te pune pe gânduri cu privire la ceea ce lași în urmă după ce mori, la ce ai vrea să lași în urmă și la cum i-ar putea ajuta asta pe cei dragi, cu privire la dorința noastră de a nu fi uitați, și în acest sens, romanul face câteva observații interesante pe care mi le-am notat.

Vrem să avem controlul asupra morții noastre, să controlăm momentul în care spunem „le revedere” lumii, iar dacă nu putem să facem asta, putem cel puțin să controlăm modul în care o părăsim.

E doar hârtie, dar nu e doar asta. Sunt doar cuvinte, dar nu e doar atât. Ne aflăm aici pentru atât de puțin timp, hârtia va trăi mai mult decât noi toți, va striga, va țipa, va răcni, va cânta gândurile noastre, sentimentele noastre, frustrările noastre și toate lucrurile care rămân nespuse în viață. Hârtia va sluji ca un mesager pe care cei dragi să îl citească și să-l țină în mână; cuvinte dintr-o minte, controlată de o inimă care bate. Cuvintele înseamnă viață.

….până la urmă, asta este ce își dorește toată lumea. Să nu fie pierduți sau lăsați în urmă, să nu fie uitați, să ia întotdeauna parte la momentele pe care știu că le vor rata. Să-și lase amprenta. Să fie ținuți minte.

Holly se redescoperă prin toată această experiență și își descoperă chiar un nou rost în viață, vede în sfârșit modul în care propria experiență îi poate ajuta pe alții să le depășească pe ale lor, iar relațiile pe care le leagă la Club o vor face un om mai bun, mai empatic. În concluzie, un roman bun, care explorează multe teme profunde.

După aceea, am terminat alte două cărți pentru emisiune, Speranță de neclintit de Max Lucado (mulțumim, Editura Scriptum!), care nu m-a impresionat în mod deosebit, are alte cărți mult mai bune, dar o vom prezenta pe larg în emisiune, și Dumnezeu și pandemia de N.T. Wright, despre care veți avea ocazia să aflați mai multe în primul episod al noului sezon CARTEA E O VIAȚĂ, care se va lansa sâmbătă, pe 3 aprilie. M-am bucurat mult că a apărut acest volum în limba română, pentru că aflasem de existența lui încă de anul trecut, dintr-un interviu cu autorul, care a fost, de altfel, una dintre cele mai echilibrate, eliberatoare și liniștitoare reacții la această pandemie pe care le-am citit. La fel ca și volumul de față, pe care vi-l recomand din inimă!

Între timp m-am delectat și cu un alt volum scris de L.M. Montgomery, Emily de la New Moon, primul dintr-o trilogie, ale cărei următoare volume sper că vor apărea cât mai curând în limba română.

Nu cred că va surprinde pe nimeni faptul că și această carte a ei mi s-a părut MINUNATĂ, iar când am încheiat-o, am fost ușurată că mai sunt încă două cărți în această serie, dar și un pic panicată pentru că nu le aveam imediat la îndemână (și sper să nu fie nevoie să aștept prea mult după următorul, nu de alta, dar ar fi aiurea să am următoarele volume în engleză).

Emily Byrd Starr știe că va rămâne orfană încă din capitolul al doilea al cărții. În capitolul trei acest lucru devine realitate, iar fetița de 11 ani devine ținta privirilor scrutătoare ale membrilor familiei extinse, care s-au adunat să decidă cine va avea grijă de ea. Ți se rupe inima să vezi că nimeni nu este dispus să facă asta și că este nevoie să se tragă la sorți pentru o asemenea decizie. Dar „sorții” se vor dovedi a fi în favoarea lui Emily, pentru că aceasta ajunge să locuiască cu două mătuși (chiar surorile mamei) la casa New Moon. Fire artistică și visătoare, care se descarcă emoțional scriind și își dorește să devină o scriitoare faimoasă, Emily are multe lupte de dus pentru a-și dovedi valoarea și talentul și în asta rezidă farmecul cărții. În asta și în prieteniile pe care le leagă cu Ilse, Teddy și Peter, și în felul în care evoluează relația ei cu mătușa Elizabeth, cea mai severă dintre cele două. Din nou, scriitura este minunată, iar această ediție este una îngrijită și destul de bine tradusă (spre deosebire de cele de la Nepsis), după cum veți vedea din fragmentele următoare.

Emily știa întotdeaua când vine Teddy, pentru că atunci când ajungea la livada veche fluiera o chemare, pe care nu o folosea decât pentru ea, o chemare nostimă și drăguță, ca notele limpezi ale unei păsări, prima de înălțime medie, cea de-a doua mai înaltă, cea de-a treia joasă și dulce și prelungită, asemeni ecourilor din Cântecul trâmbiței, care deveneau tot mai limpezi și joase când se stingeau. Acea chemare avea întotdeauna un efect ciudat asupra lui Emily; i se părea că îi scoate inima din piept, și că ea trebuie să o urmeze. Avea impresia că Teddy ar fi putut să o poarte prin toată lumea fluierând acele trei note magice.

Emily Byrd Starr – Starr ar trebui să fie numele tău de botez. Arăți ca o stea, ai o personalitate care radiază, locul tău ar trebui să fie cerul de seară, imediat după apusul soarelui sau cel de dimineață, chiar înainte de răsărit. Da, ai fi la tine acasă pe cerul de dimineață. Cred că o să-ți spun Stea.

Ar trebui să te încalți cu sandale din raze de lună, iar pe cap să porți o eșarfă de pâclă de mare cu câțiva licurici prinși în ea.

Câtă vreme crezi în zâne, nu poți îmbătrâni.

Al doilea roman de care pomeneam a fost Darul stelelor de Jojo Moyes. Citisem Înainte să te cunosc, romanul cel mai popular al acestei scriitoare, ecranizat și el, dar deși până spre final mi-a plăcut extrem de mult, deznodământul m-a dezamăgit. Iar alte cărți de-ale ei nu m-au mai atras, până la asta, pentru că are de-a face cu cărțile – mai exact, cu o bibliotecă mobilă din Kentucky-ul sfârșitului anilor ’30, inspirată din realitate. Deși nu am fost de-acord cu unele alegeri ale personajelor și cu felul în care este rezolvat unul dintre conflicte la final, apreciez că este un roman bine scris, care analizează foarte bine universul interior al celor două personaje principale, Alice (englezoaica mutată în America) și Margery (bibliotecara care nu poate scăpa de faima rea a tatălui ei), pe de o parte, și luptele lor cu sistemul pe de altă parte – să mențină o bibliotecă mobilă călare, într-o comunitate care se lasă convinsă cu greu, iar apoi se întoarce împotriva lor din cauza prejudecăților și a manipulării.

Mi-a plăcut și modul în care critică creștinismul de fațadă al sus-pușilor, care sunt vinovați de violență domestică și abuz la locul de muncă, dar care se grăbesc să-i numească păcătoși pe cei care caută și găsesc soluții pe care mintea lor îngustă nu le poate accepta sau pe cei („cele”, mai ales) care nu urmează cursul considerat de ei firesc în viață (femeia să se mărite, să facă copii și să aibă grijă de casă). A fost cred că prima oară când am citit un roman în care să mă înfurie la culme nedreptatea față de personaje și ipocrizia celor care le nedreptățesc.

După aceea, am prins la reducere două cărți de la Editura Signatura pe care le tot pândeam, Somn ușor, Miyuki și Așteaptă, Miyuki de Roxane Marie Galiez, cu ilustrații de Seng Soun Ratanavanh, două cărți superbe, prima de culcare, a doua despre răbdare, despre care o să las imaginile să vorbească de la sine.

Am mai citit apoi încă o carte pentru emisiune, Speranță în întuneric de Craig Groeschel (mulțumim, Editura Scriptum!), o carte despre suferință bazată pe cartea profetului Habacuc, care mi-a oferit o perspectivă proaspătă asupra acestui subiect, datorită acestei baze biblice mai puțin folosite în alte cărți pe această temă. Mai multe veți afla, desigur, în episodul dedicat ei.

După aceea, am mai citit patru cărți pentru copii, Uimitoarele aventuri ale Degețicăi de An Leysen (minunat ilustrată), Micuțul Oli și sfoara roșiatică de Anne-Gaëlle Balpe și Eve Tharlet (despre cum să-i ajuți pe alții) și două noi cărți din seria Pădurea Muzicală de Cristina Andone, Ceaikovski și dansul notelor de argint și Chopin și balada stropilor de ploaie, extraordinar de frumoase.

În final, ce am mai reușit să termin luna aceasta din tot ce am început a fost Copilul tău. Părinții tăi. Tu. de Ioana Chicet-Macoveiciuc, o carte parțial de parenting, parțial confesiune, scrisă foarte personal, în genul primei sale cărți O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă.

Autoarea povestește de această dată și despre copilăria sa și relația cu părinții, vorbește foarte mult despre terapie și cât de mult a ajutat-o, iar în rest, oferă un fel de sinteză de principii de educație pozitivă adunate din propriile lecturi din ultimii ani și din experiențele sale cu proprii copii. În mare parte mi s-au părut utile, îmi dau seama că în mediul românesc și pentru părinții care nu citesc cărți de parenting acest volum este aur curat, dar eu, din perspectivă creștină, nu am fost de acord cu unele afirmații și idei, de exemplu, cu faptul că furia este o emoție care arată o nevoie neîmplinită sau o altă frustrare decât ceea ce pare a fi obiectul furiei (nu te înfurie copilul în sine, ci te înfurii pentru că ești obosit etc.), ceea ce nu cred că e adevărat, nu întotdeauna, în orice caz. Există și furia care izvorărește din lipsa de auto-control, care nu poate fi explicată prin „nevoi neîmplinite”. Ea nu o definește așa ca să o facă acceptabilă, să ne înțelegem, dimpotrivă, propune exerciții de evitare/controlare a ei, ci doar face astfel un transfer de culpă – nu copilul mă înfurie, ci lipsa nevoii mele de somn etc (iar eu zic, ba da, copilul mă înfurie prin comportamentul lui, da, poate există și alți factori adiacenți, dar eu sunt de vină că reacționez așa și nu mă controlez și că las asta să mă înfurie).

Iar la final aș vrea să adaug și o observație ce ține de editare – nu înțeleg ce s-a întâmplat la redactarea acestei cărți, pare că au fost mai multe texte lipite cu copy-paste într-un singur fișier și nu a mai stat nimeni să se asigure că un capitol sau sub-capitol începe totuși pe o pagină nouă, în susul ei. Nu, avem unele capitole care încep în josul paginii, cu doar două rânduri, fără spațiere între titlu și text. Mie asta mi-a dat senzația de lipsă de profesionalism, deși știu că autoarea totuși este o scriitoare consacrată și editor la rândul ei. Poate a vrut ca toată cartea să pară mai cursivă? Mai prietenoasă? Mie mi-a părut doar mai derutantă. Acestea fiind zise, nu-mi pare rău că am citit-o, chiar mi-am notat niște tehnici utile, dar tot prima ei carte mi-a plăcut mai mult.

Așadar, am citit multe cărți frumoase în această lună și de-abia aștept să trec la următoarele! Dar mai întâi să termin restanțele de luna asta și restul de cărți pentru sezonul 20 (!) al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ.

Voi cu ce cărți ați început primăvara?