Luna ianuarie pare, de obicei, o lună interminabilă, mohorâtă, poate chiar un pic deprimantă, în care nu se întâmplă nimic deosebit. Mulți își propun să-și formeze noi obiceiuri, să urmeze o dietă sau un program de fitness.
Din cauza contextului actual, cred că mulți am început anul cu așteptări minime spre deloc, ca să nu fim (din nou) dezamăgiți.
Cam așa am început și eu anul, alegând să nu-mi fac prea multe speranțe, dar, în același timp, înarmându-mă cu niște resurse (a se citi „cărți”) care să mă ajute să supraviețuiesc în cenușia lună ianuarie.
Astfel, nu doar că am supraviețuit, dar, ca niciodată, luna ianuarie a trecut foarte repede (cu siguranță a ajutat și faptul că am început cu o mini-vacanță), și, datorită cărților pe care le-am citit, nu prea am avut când să resimt apăsarea tipică acestei luni. Ce mi-am propus a fost să parcurg cât mai multe dintre cărțile cumpărate/primite în ultimele luni.
Așadar, am început anul în forță, citind 16 cărți, din toate genurile și de toate mărimile, dintre care doar una m-a dezamăgit. Așadar, așezați-vă comod și pregătiți-vă pentru multe poze și citate!
Prima carte terminată în 2021 a fost volumul Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefațate de Ștefan Liiceanu.
Titlul este destul de explicit în privința conținutului, așa că nu voi adauga decât că este un volum excepțional, și ca obiect, și din punct de vedere al conținutului, care se citește repede și te pune deseori pe gânduri. Vă ofer în continuare două mostre din capitolul Maxime.
Dacă nu ai avut realizări deosebite în viață, dar măcar n-ai nutrit ambiții și dorințe vulgare, atunci cu siguranță ești un om care lasă ceva în urma lui. Chiar dacă erudiția ta nu este atât de mare încât să-i uimească pe unii și pe alții, dar ai reușit să nu cazi pradă nemulțumirilor și necazurilor de zi cu zi, iar inima ta nu s-a lăsat târâtă în toate direcțiile de întâmplările vieții, atunci ai putea să pășești liniștit pe tărâmul sfinților.
Majoritatea oamenilor știu să citească cărțile scrise, dar nu știu să le citească pe cele nescrise. Nu puțini sunt cei care știu să cânte la o harpă cu corzi, dar oare cine știe să cânte la una fără corzi? Dacă te uiți la lucruri superficial și citești cu ochiul în loc să citești cu mintea, cum ai putea oare să apreciezi o carte sau sunetul unei harpe?
Am rămas apoi în aceeași sferă și am citit Elogiu umbrei de Junichiro Tanizaki, o colecție de eseuri de estetică japoneză (și nu numai) scrise de una dintre personalitățile marcante ale literaturii și culturii japoneze, nominalizate la premiul Nobel.
Eu m-am ferit de cărțile lui Tanizaki, după experiența neplăcută cu lectura romanului Labirintul destinului (inclus în bibliografie la literatura japoneză în facultate), dar, după acest volum, sunt gata să-i mai dau o șansă, având în vedere că tot am în bibliotecă (tot de pe vremea facultății, ahem!) The Makioka Sisters.
Revenind la volumul de față, un volum subțirel, dar consistent și plin de diversitate, acesta abordează o paletă largă de subiecte, de la arhitectura clădirilor și estetica toaletei (!!) până la boluri de supă și respectul față de oamenii în vârstă. Unul dintre pasajele-cheie ale volumului, care surprinde unul dintre principiile esteticii japoneze se regăsește în eseul Enigma umbrelor:
Ceea ce numim frumusețe apare din realitatea vieții, așa încât înaintașii noștri, obligați fiind să trăiască în case întunecate, au ajuns să descopere frumusețea ce sălășluiește în umbre și, în cele din urmă, să folosească umbra pentru a sluji scopurilor frumuseții. Adevărul este că frumusețea unei încăperi tipic japoneze se naște din jocul intensității umbrelor și atât.
Apoi am plecat, după cum spuneam, într-o mini-vacanță și am luat cu mine două cărți, una de copii și un roman. Am început cu romanul, pentru că, după cum se 
vede, nu mai citisem de ceva timp un roman pentru adulți, așa că am citit Unde ai dispărut, Bernadette? de Maria Semple, care a fost o surpriză foarte plăcută. Deși îl aveam de ceva vreme pe lista de citit, nu aveam mari așteptări, dar m-am trezit cu un roman foarte palpitant, inteligent construit astfel încât să nu-ți dai seama până la sfârșit de adevăr și fără scene explicite de sex (ceea ce e foarte rar! – doar o dată un personaj pomenește de așa ceva, dar fără a da detalii).
Romanul este scris din perspectiva fiicei lui Bernadette, printr-un colaj de documente din care aceasta încearcă să decripteze comportamentului mamei sale dinainte de dispariția acesteia, motivul pentru care a făcut-o și destinația – pentru că ea este convinsă că mama ei încă trăiește.
Bernadette este o fostă arhitectă de succes care, la un moment dat, a avut parte de un mare eșec profesional și de atunci și-a îngropat acea parte din viață și s-a dedicat exclusiv creșterii fiicei sale născute cu o boală congenitală de inimă. Foarte anti-socială și izolată într-o căsoaie veche ce stă să cadă pe cei trei membri ai familiei, cu un soț workaholic mare inventator la Microsoft, Bernadette încearcă să gestioneze fără prea mare succes relațiile cu vecinii și celelalte mame de la școală, în același moment în care fiica ei dorește să primească ca premiu pentru situația școlară excepțională o croazieră în Antarctica.
După câteva scene de un umor la limita absurdului și câteva dezastre în lanț, Bernadette dispare, iar fiica și soțul sunt puși în fața unor întrebări și alegeri dificile. Este Bernadette doar speriată că își va pierde în curând fiica la internat și de o excursie în care va fi silită să interacționeze cu oameni într-un spațiu restrâns? Sau nu și-a revenit niciodată după șocul eșecului din trecut? Este Bernadette, de fapt, bolnavă? Bipolară? Dependentă de medicamente?
Autoarea împletește foarte bine în acest roman situațiile comice, dar și povestea tristă a lui Bernadette, păstrând suspansul până la ultimele pagini, surprinzând astfel modul în care niște dovezi sau comporamente pot fi interpretate diferit de oameni diferiți.
A doua carte luată la mine în vacanță (și terminată acasă) a fost al doilea volum din seria Casei de iarnă, Secretele Casei de Iarnă de Ben Guterson, pe care o aveam tot din premiul de la Humanitas Junior, câștigat anul trecut. Părerea mi-a rămas aceeași ca după lectura primului volum al seriei, pe care l-am citit anul trecut tot cam pe vremea asta, și anume că nu mi-a plăcut toată ideea de spiritism și de reîntrupare, ca să-i zicem așa, a unui personaj, care nu se lasă și – spoiler alert – apare din nou și în acest volum, deși se credea că fusese anihilat. 3/5 pentru suspans și coduri secrete.
Am terminat tot în vacanță o ediție frumoasă a poveștii lui Hans Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii și Ministerul Literelor: Operațiunea Alfabetul de Al MacCuish, cu ilustrații de Luciano Lozano.
Când ne-am întors, i-am citit lui Mihai două volume din colecția de Povești de Aur Disney, Alice în Țara Minunilor și Colindul de Crăciun al lui Mickey.
Am citit apoi The Return of the Young Prince de A.G. Roemmers, un volum cumpărat de la Antic Exlibris, dar pe care îl remarcasem într-o librărie din Sofia, Bulgaria, în 2016 și, deci, pe care îmi doream să-l citesc de mult și pe care nu mi-a venit să cred că l-am găsit. Fiind vorba despre o revenire a micului prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry, aveam așteptări reținute, pentru că originalul fiind care e, este greu de atins același nivel de… același nivel. Punct. Volumul este lăudat în prefață de un urmaș al scriitorului francez, așa că eram totuși entuziasmată să-l citesc. 
Autorul este argentinian, așa că acțiunea este plasată în Patagonia, iar naratorul îl culege pe micul prinț, acum adolescent, aflat leșinat pe marginea drumului. Ceea ce urmează este o călătorie în care sus-numitul narator debitează toate perlele de înțelepciune care îi trec prin cap și ceva pe deasupra, în așa fel încât răzbate faptul că autorul s-a străduit prea mult să pună în gura personajului niște fraze memorabile asemenea celor din Micul prinț. Observație importantă aici: micul prinț „adolescent” nu zice nimic memorabil sau plin de înțelepciune de data asta (spre deosebire de personajul lui Antoine de Saint-Exupéry), ci este destinatarul mai mult pasiv (și vai, în căutare de sfaturi de viață) al învățăturii naratorului nostru new-ageist. O să mă opresc că deja am irosit prea mult timp scriind despre el.
Următoarea carte am tot amânat să o citesc, știind că va fi ceva mult mai sobru și chiar tragic, dar pentru că voiam să parcurg cât mai multe dintre cărțile cumpărate de curând și pentru că era vorba de un jurnal și m-am gândit că acest gen se citește mai ușor, am îndrăznit să mă apuc de Jurnalul Reniei. Viața unei tinere în umbra Holocaustului de Renia Spiegel.
Acest jurnal a fost descoperit și publicat abia de curând, după 70 de ani de la evenimentele relatate și este însoțit de prefață, postfață și note scrise de însăși sora autoarei, Elizabeth Bellak, fostă Ariana Spiegel.
Renia Spiegel (evreică) are 14 ani când începe să scrie un jurnal la începutul anului 1939. Ea stă cu bunicii săi la Przemyśl, un oraș din sud-vestul Poloniei, împreună cu sora ei, Ariana (atunci când aceasta din urmă nu joacă în filme și nu stă cu mama ei la Varșovia). Despărțită deci de părinți, dar mai ales de mama ei, căreia îi simte lipsa cumplit, Renia se dedică școlii și socializării. Fire melancolică, scrie poezii, și chiar se remarcă la școală la orele de recitare și compunere.
Jurnalul cam asta conține, toate oscilațiile de stare și de dispoziție ale unei adolscente care trece de la extaz la disperare de pe o zi pe alta, se exprimă deseori prin poezii și experimentează plăcerile și angoasele primei iubiri. Din acest motiv, deseori intrările din jurnal nu sunt foarte coerente sau clare, nu prea înțelegi despre cine e vorba sau ce vrea să spună de fapt, pentru că se oprește uneori și nu încheie frazele, ca și cum n-ar vrea să ducă nici gândul până la capăt.
De aceea, la un moment dat jurnalul devine un pic apăsător și greoi de citit, mai ales că, după cum spuneam, Renia se concentrează mai mult asupra universului său interior și asupra suișurilor și coborâșurilor relației cu Zygmunt (iubitul ei) și cu prietenii ei, decât asupra evenimentelor a căror martoră era sau a condițiilor aspre pe vreme de război. Menționează doar în treacăt schimbările mari, dar după întâmplarea lor, cum ar fi bombardarea și scindarea orașului, împărțit între naziști și ruși, inaugurarea ghetoului și momentul în care se mută și familia ei acolo, dar acestea sunt explicate mai pe larg mai degrabă în notele de la final (foarte utile, de altfel).
De altfel, Renia își exprimă concepția despre jurnal într-o discuție cu prietena ei, Nora, din martie 1941: În primul rând, ce-ți pasă ție c-o să citească alți oameni? Tu scrii pentru tine! Și în al doilea rând, jurnalul tău scump și intim trebuie să fie un almanah politic sau un almanah al inimii tale?
Ce este inedit și interesant la jurnalul Reniei este faptul că surprinde modul în care cineva care a trăit în acele vremuri încercând să-și ducă viața mai departe, cu preocupările și speranțele specifice vârstei. Noi avem avantajul posterității și al retrospectivei, dar ea nu putea decât să spere încă de la început că războiul nu va dura mult, că nu vor fi luați în ghetou, că vor supraviețui în ghetou, că vor veni rușii etc. De aceea, ți se frânge inima să citești anumite pasaje știind că nu a supraviețuit și visurile nu i s-au împlinit. Un alt aspect foarte important este lipsa mamei, pe care, după cum spuneam, Renia o resimte foarte acut, ajungând să o amintească la finalul fiecărei intrări, într-o invocare de ajutor adresată în același timp și lui Dumnezeu.
Vreau să trăiesc fără necazuri/ Viața mea să fie un balon de săpun fericit/ vreau să scriu mereu poezii/ Și vreau să am un iubit! scria Renia în 7 noiembrie 1940.
16 martie 1941: Poate că opinia mea se va schimba într-o zi, însă acum este simplu: viața merită să fie trăită pentru persoana pe care o iubești, pentru persoana la care visezi și la care te gândești în nopțile fără somn.
În final, așa a și trăit Renia și, parțial, i s-a împlinit visul – a scris poezii și, datorită publicării jurnalului ei, nu va fi uitată.
În paralel cu toate aceste cărți menționate până acum am citit zilnic timp de câteva săptămâni din Praying the Scriptures for Your Children de Jodie Berndt, despre care am mai scris aici și Beholding and Becoming. The Art of Everyday Worship de Ruth Chou Simons.
Pe Ruth Chou Simons am descoperit-o acum câțiva ani pe blogul lui Ann Voskamp, atunci când își lansa prima carte mai consistentă, Gracelaced, pe care am comandat-o pentru mama mea de Crăciun, dar am reușit să o citesc și eu înainte și am fost foarte impresionată. Este un volum care abordează viața prin prisma analogiei cu cele patru anotimpuri, arătând ce putem învăța din fiecare anotimp al vieții în care ne aflăm, totul însoțit de picturi și caligrafii în acuarelă realizate de autoare.
Anul trecut am început să o urmăresc pe Instagram și a fost o mare încurajare pentru mine în multe momente din anul 2020.
De aceea, mi-am dorit și am primit de ziua mea cartea ei Beholding and Becoming, care este tot un volum care îmbină meditațiile scrise cu pictura și caligrafia, iar, pentru mine, lectura câte unui capitol pe zi din această carte la acest început de an a fost un suflu de aer proaspăt, o oază de frumos, de lumină și de încurajare prin Scriptură, prin poezii, prin imnuri și imagini minunate. O să las câteva dintre ele să vorbească de la sine.
We become what we behold. Devenim ceea ce privim. De aceea, suntem îndemnați să ne uităm la Hristos și să devenim ca El, iar asta se va răsfrânge în toate sferele vieții noastre, pe care autoarea le abordează capitol cu capitol.
După ce am terminat Jurnalul Reniei am avut nevoie de ceva mai ușurel, așa că am citit Școala egoiștilor de Fabrizio Silei, o altă carte pe care o aveam de mult pe listă și pe care am găsit-o luna aceasta redusă la vreo 10 lei pe site-ul editurii.
Domnul și doamna Smirth l-au adus pe lume pe fiul lor, Primo, cu singurul scop de a moșteni imensa lor avere, în slujba căreia și-au pus întreaga viață. Însă Primo, crescut în primii săi 8 ani de viață de o bonă plătită în acest scop, care însă l-a ținut mai mult pe la familia ei de la țară, nu le moștenește caracterul avid și egoist. Așadar, părinții decid să-l trimită la distinsa școală a vieții, Tot-al-meu, unde acesta va învăța, asemenea tatălui său, să nu-i pese decât de sine și de bani. Însă, prin bunătate, prietenie și inteligență, Primo va cuceri și schimba pentru totdeauna viața părinților, a școlii și a tuturor celor pe care îi întâlnește. Cartea perfectă, zic eu, pentru băieții (dar nu numai) reticenți față de lectură.
Am revenit apoi la literatura dedicată Holocaustului, de data aceasta cu un roman proaspăt apărut în limba română, Lumina din întuneric de Sharon Cameron, bazat pe viața și experiențele Stefaniei Podgórska, o adolescentă poloneză care a ajuns să ascundă 13 evrei.
Nu mi-a venit să cred când am deschis cartea și am citit Przemyśl, Polonia, noiembrie 1942, același oraș în care a trăit și Renia Spiegel!
Stefania Podgórska provenea de fapt dintr-o familie numeroasă de la țară, dar în 1936 pleacă la oraș și se angajează la prăvălia familiei Diamant, o familie de evrei, care aveau la rândul lor 4 fii și o fiică. Stefania va deveni parte a familiei, considerând-o pe doamna Diamant a doua sa mamă, iar unul dintre fii, Izio, va deveni iubitul său.
Astfel că, după ce orașul este bombardat și invadat din ambele părți (așa cum scriam mai sus) și pe măsură ce naziștii avansează și pun stăpânire pe întreg orașul, înăsprind condițiile evreilor și înființând ghetoul, Stefania rămâne să-i ajute – la început să-și organizeze și să-și ascundă bunurile de preț vandabile mai târziu, apoi să îi hrănească prin gardul ghetoului și să dea de urma iubitului dus într-un lagăr. Totul devine, evident, din ce în ce mai periculos, până când, Max, cel mai mare fiu Diamant, îi cere să-i ascundă pe câțiva dintre ei „până vor muri sau se va termina războiul”, iar Stefania, având-o acum în grijă și pe sora sa mai mică recuperată între timp de la ferma devastată a familiei sale, este pusă în fața unei grele alegeri.
Moartea nu este atât de cumplită, mă gândesc. Mai trist este să-ți pierzi șansa la viață.
Dacă supraviețuiesc războiului, pot să trăiesc cu faptul că nu am făcut nimic sau voi avea o viață otrăvită de regrete?
Stefania își asumă această uriașă responsabilitate și acest imens risc de a ascunde, într-un final, 13 evrei, muncind într-o fabrică și ocupându-se, împreună cu sora ei, de hrănirea lor – adică de umblat pe la piață și cumpărat ce mâncare își puteau permite, având grijă să nu ia cantități prea mari ca să nu bată la ochi, cumpărând pulovere deteriorate pe care le refăceau și le revindeau ca să aibă bani pentru mâncare, etc.
Romanul se citește pe nerăsuflate și cu sufletul la gură, așteptându-te din clipă în clipă, la fel ca Stefania și protejații săi, ca Gestapo-ul să bată la ușă și te întrebi până la final dacă și cine va supraviețui.
Autoarea scrie în postfață despre modul în care s-a documentat pentru roman și, cu puține excepții, totul este conform cu realitatea evenimentelor relatate, ceea ce face din el o resursă prețioasă, cu o eroină (în înțelesul de bază al termenului) adevărată al cărui exemplu este demn de urmat.
Am încheiat luna citind un volum de Povești ilustrate din China, repovestite de Rosie Dickins și Andrew Prentice, cu ilustrațiile nemaipomenite ale unui renumit artist chinez, Li Weiding, care mi-a plăcut foarte mult și terminând o altă carte citită „cu lingurița”, de data asta câte două capitole pe zi, Adorning the Dark – Thoughts on Community, Calling, and the Mystery of Making de Andrew Peterson.
Așa cum îi spune și subtitlul, acest volum este o colecție de eseuri despre ce înseamnă să compui muzică, să creezi, să fii un artist creștin și să faci parte dintr-o comunitate de artiști, despre cum să oferi creația ta lumii și cum să o „servești” astfel încât aceasta să-și atingă scopul – să dezvăluie încă o particică din frumusețea și caracterul lui Dumnezeu. Toate acestea pornind de la propriile experiențe ale autorului.
Pe Andrew Peterson l-am descoperit acum vreo 15 ani în postura de cântăreț-compozitor și s-ar putea ca, dacă nu îi cunoașteți muzica, măcar să fi dat pe Youtube peste piesa „Is He Worthy?”, care este cântată de mai mulți interpreți, dar a fost compusă de Andrew Peterson și Ben Shive.
Acum vreo doi ani am descoperit că între timp a scris o întreagă serie fantasy pentru copii, The Wingfeather Saga, și a înființat o comunitate online pentru oricine este interesat de artă în toate formele ei, din perspectivă creștină, The Rabbit Room, care între timp s-a extins și în offline și a devenit și o editură, care a publicat, printre altele, Every Moment Holy, pe care am menționat-o aici.
Cu alte cuvinte, tipul știe despre ce vorbește. Și, pentru că este vorba despre o carte în engleză, despre un subiect de nișă, chiar dacă mie mi-a plăcut extraordinar de mult, nu o să mai adaug decât un pasaj care m-a făcut, cred că pentru prima oară în viața mea, să-mi vină să plâng de cât de frumos este scris. Pur și simplu, după ce l-am citit, nu-mi puteam reveni. Îmi dau seama că este foarte posibil ca traducerea mea să nu trezească aceeași reacție ca originalul, dar m-am gândit că tot merită împărtășit.
Andrew Peterson scrie într-un capitol intitulat The Integrated Imagination despre pasiunea lui din adolescență pentru literatura fantasy și despre redescoperirea mai târziu, după convertire, a Cronicilor din Narnia și lectura pentru prima oară a operei lui Tolkien, Stăpânul inelelor și descrie ce a însemnat pentru el acest bagaj și cum i-au (re)format percepția asupra lumii și asupra lui Dumnezeu.
Reintroducerea basmelor în imaginația mea răscumpărată m-a ajutat să-L văd pe Făcător, Cuvântul Său și bogatele povești umane (dar câteodată călăuzite de Duhul) ca fiind interconectate. Era ca și cum ai ține cristalul complex al Scripturii sus în lumină, să vezi că este frumos și complet, iar apoi să descoperi pe trotuar stropi de culori refractate. Culorile nu sunt Scriptura, nici nu sunt lumina din spatele ei. Mai degrabă, ele sunt o expresie a adevărului, născută din lumina de dincolo, încadrată de prisma revelației, căreia i se dă o formă pe teren solid. Ultimele mele zile de facultate le-am petrecut studiind cărțile Ezechiel și Iacov la ore, scriind versuri de cântece pe marginea bibliografiei și citind, în sfârșit, Stăpânul inelelor, acea extraordinară mare de stropi de lumină refractată.
Ce vreau să spun este că povestea lui Tolkien are multe asemănări cu cele pe care le citeam în liceu (în mare parte datorită faptului că acelea îl imitau pe el), inclusiv atracția escapismului. În același fel în care cărțile din seria Dragonlance mă purtau în afara liceului, cărțile lui Tolkien mă transportau în afara facultății timp de câteva minute prețioase pe zi. Dar, fie datorită propriei mele treziri la frumusețea vieții datorate adevărului salvator al evangheliei, fie datorită propriei credințe a lui Tolkien și a atenției sale la Duhul Sfânt când a scris Stăpânul inelelor, când povestea sa s-a încheiat, lumea din jurul meu părea mai plină de posibilități, nu mai puțin; era mai luminoasă, nu mai ștearsă; ochii mei vedeau mai clar, nu mai slab. Tolkien și Lewis, fiecare în felul său, m-au ridicat din această lume ca să-mi arate o frumusețe răsunătoare și, când am citit ultima propoziție și m-am întors rostogolindu-mă înapoi pe pământ, încă îi puteam auzi bubuitul. Încă îl aud și astăzi.
Dumnezeu a permis poveștilor să ridice vălul de deasupra lumii imaginare ca să-mi arate lumea reală de dincolo – care până la urmă s-a dovedit a fi cea în care mă aflam deja. Tolkien și Lewis țineau țesătura Narniei sau a Pământului-de-Mijloc cu o mână și o țineau strâns cu cealaltă pe cea a lumii noastre, construind un pod astfel încât să putem păși pe tărâmuri pline de pericole și să ne întoarcem înapoi în siguranță cu ceva din frumusețea pe care am găsit-o acolo. Durerea pe care o simțim când citim despre călătoria lui Frodo către Limanurile Cenușii, durerea pe care o simțim când Lucy aude bufnitura lemnului solid în spatele dulapului ne spune că, da, există o altă lume. Dar poveștile care ne trezesc sunt menite să ne trezească nu doar pentru realitatea care va veni, ci la realitatea acestei lumi și a gloriei sale care urmează să ni se dezvăluie.
Sunt în căutare. Undeva acolo, există un alt Tolkien. Undeva acolo, bărbați și femei cu imaginația răscumpărată, integrată, se așază să țeasă o poveste care trezește, o poveste care îl lasă pe cititor cu un dor dureros care îi indică drumul spre casă, o poveste a cărei frumusețe închipuită dă naștere frumuseții în lumea prezentă și anunță lumea care va veni. Undeva acolo se construiește un pod pentru ca noi să putem păși în ținutul elfilor și de-acolo să aducem pe furiș lumina sa în întunericul din prezent. Sunt mereu în căutarea acelui pod. Presupun că ai putea s-o numești misiune (quest).
Acestea fiind zise (dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă mulțumesc!), am început anul 2021 în forță, cu multe cărți care m-am marcat în sens pozitiv, și sper ca acest început să fie de bun augur pentru restul anului.
În luna februarie continui să citesc cărțile cumpărate sau primite recent și sper să ajungă cea mai recentă carte a soților Roloff, Creative Love, precum și o altă carte comandată acum aproape 3 luni.
Voi ce ați citit la începutul anului 2021? Vă atrage ceva din lista mea?
CARTEA E O VIAȚĂ 