„Strigăte de pe cruce” de Erwin W. Lutzer

În această zi de miercuri a Săptămânii Mari vă invit la Cruce pentru a medita la ultimele cuvinte ale Domnului Isus Hristos dinainte de a muri.

Pastorul și scriitorul Erwin W. Lutzer prezintă în cartea sa, Strigăte de pe cruce – o călătorie spre inima lui Isus aceste șapte ultime fraze. El mărturisește că această carte este scrisă cu convingerea că, cu cât pricepem mai bine ce a însemnat crucea pentru Cristos, cu atât vom înțelege mai bine ce ar trebui să însemne crucea pentru noi. Vom învăța faptul că pentru El crucea a însemnat ceva cu totul diferit de acele noțiuni sentimentale care însoțesc adesea o icoană purtată la gât. A sta la piciorul crucii înseamnă a adeveri scopul pentru care a creat Dumnezeu lumea. Aici vedem manifestate atributele lui Dumnezeu; și, dacă privim cu atenție, ne vedem pe noi înșine, cu toate nevoile, păcatele și decepțiile noastre. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că crucea este locul unde Dumnezeu a ales să îndepărteze mânia Lui de la cei care se vor încrede smeriți în Cristos ca Acela care a purtat păcatele lor.

Pentru că, spune Lutzer, ceea ce e important nu e doar faptul că Isus a murit pentru noi, ci modul în care a murit. Crucea nu a fost doar o formă de moarte barbară, ci aceasta și-a umilit victimele; era folosită pentru a-i executa pe cei care erau cei mai blestemați. Procedura, cu toată tortura ei, se sfârșea lăsând victima complet dezbrăcată, fără drepturi, fără reputație și fără scăpare. Astfel, crucea nu demonstrează doar dragostea plină de har a lui Dumnezeu față de păcătoși, ci și profunzimea păcatului nostru și a răzvrătirii noastre împotriva Lui.

Crucea, înțeleasă correct, nu înalță pe niciunul pe care să nu-l fi smerit mai întâi; dă viață doar celor pe care întâi îi „omoară”. Crucea expune zădărnicia propriei noastre neprihăniri de sine; ne reamintește că suntem păcătoși, incapabili să realizăm împăcarea noastră cu Dumnezeu. Înaintea crucii putem sta doar cu capetele plecate și cu un duh zdrobit. Da, noi am fost acolo când Domnul nostru a fost răstignit.

Contrar credinței populare, mesajul central al creștinismului nu e Predica de pe Munte, nici pildele lui Isus despre dragostea pentru aproapele nostru. Mesajul care a schimbat lumea din primul secol a fost acela că ființele umane sunt vinovate, vinovate fără scăpare din cauza păcatelor pentru care ele nu pot face ispășire. Crucea distruge toată mândria și subminează valoarea absolută a efortului personal. Crucea stă ca argument al marii iubiri a lui Dumnezeu, dar totodată revelează urâțenia noastră, continuă Lutzer.

Ultimele cuvinte sunt întotdeauna importante. Dar, cu siguranță, nu pot exista cuvinte ultime la fel de semnificative ca acelea ale lui Isus pe cruce. Aici vedem inima Lui, dragostea Lui pentru poporul Său pe care îl răscumpără. În aceste strigăte vedem umanitatea lui Isus. Rănile Lui nu au fost bandajate, pentru ca să poată fi bandajate ale noastre; suferințele Lui au fost mari, pentru ca suferințele noastre să poată fi luate, scrie Erwin Lutzer.

Acum, când ne îndreptăm atenția asupra strigătelor Sale, ne aflăm pe un pământ sfânt. Strigătele Lui revelează cele mai adânci tânjiri ale inimii Sale. Aici vedem actul Său final de suferință total lipsită de egoism. Veniți cu mine într-o călătorie care ar trebui să ne facă să exclamăm: „Iată cât de mult ne-a iubit!” ne îndeamnă autorul în încheierea introducerii.

Primul strigăt este unul de iertare: Tată, iartă-i, că nu știu ce fac! Probabil nicăieri nu avem răspunsuri mai clare la întrebările noastre despre iertare decât la cruce. Primul strigăt al Mântuitorului a fost unul pentru iertarea dușmanilor Săi.

Când oamenii I-au făcut ce au putut mai rău, Isus S-a rugat nu pentru dreptate, ci pentru îndurare; El a pledat ca dușmanii Lui să fie scăpați de consecinețele meritate ale faptelor lor rele. Și El S-a rugat nu după ce rănile Lui s-au vindecat, ci în timp ce erau încă deschise. Cuvintele de iertare au ieșit de pe buzele Lui atunci când cuiele erau bătute în trupul Său, când durerea era cea mai grea, când tăișul agoniei era cel mai ascuțit. El S-a rugat atunci când crucea era coborâtă în groapă cu un zgomot surd. Atunci, când nervii Săi erau încă foarte sensibili, când durerea era incomensurabilă, El, care era victima celei mai mari crime din istorie, S-a rugat pentru criminali.

Primul strigăt de pe cruce cuprinde singurul cuvânt fără de care nu putem fi mântuiți: iertare. Atunci, ca și acum, ea e dărutită gratuit celor care o acceptă cu smerenie. Din fericire, moartea lui Cristos a făcut ca răspunsul la această rugăciune să devină realitate, ne asigură Erwin Lutzer.

 Al doilea strigăt al lui Isus a fost un strigăt de asigurare: Astăzi vei fi cu mine în rai, i-a spus el tâlharului răstingit împreună cu El.

Dumnezeu a avut motivele Lui pentru care a hotărât ca Isus să atârne dizgrațios între doi criminali. A vrut să demonstreze adâncimile rușinii la care era gata să coboare Fiul Său. La nașterea Lui a fost înconjurat de animale, iar acum, în moartea Lui, de criminali. Să nu spună nimeni că Dumnezeu S-a ținut deoparte de mizeria lumii noastre căzute! El a coborât pentru ca noi să ne înălțăm împreună cu El la o viață nouă.

Iertarea tâlharului ne reamintește faptul că există mai mult har în inima lui Dumnezeu decât există păcat în trecutul nostru. Noi, ca și el, putem fi primiți în viața de dincolo dacă ne punem încrederea în Acela care ține cheile porților raiului.

Al treilea strigăt de pe cruce al Domnului Isus a fost un strigăt de compasiune.

Femeie, iată fiul tău… Iată mama ta, i-a spus El lui Ioan referindu-se la Maria, propria mamă. Isus, atârnând pe cruce, S-a gândit la alții.

Erwin Lutzer ne îndeamnă la autoanaliză: Dacă am fi fost noi acolo, cât de aproape am fi stat de cruce? Chiar lângă cruce sau la o distanță bunicică? Am fi fost intimidați de mulțime sau am fi adus bucuroși la cunoștința agitatorilor mânioși ai gloatei faptul că suntem cei care Îl urmau pe Omul ce atârna pe crucea din mijloc? Am sta noi aproape chiar și dacă crucea ne-ar costa la fel de mult cât L-a costat pe Cristos?

Să ne alăturăm celor care se pleacă smeriți să accepte responsabilitatea pe care o pune crucea asupra fiecăruia dintre noi. „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!” spunea apostolul Pavel în epistola sa către Galateni 6:14.

Al patrulea strigăt de pe cruce al Mântuitorului a fost un strigăt de agonie: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?

Probabil Bonhoeffer a avut dreptate când a scris din închisoare: Doar Dumnezeul care suferă ne poate ajuta.

Dacă doar umanitatea lui Cristos a suferit pe cruce, atunci nu a existat o întrupare reală. De fapt, aceasta ar putea duce la concluzia că, pe cruce, a murit doar un om, nu Dumnezeul-om. El nu putea suferi ca om, fără ca și natura Sa divină să sufere. Și nici nu pot să cred că Tatăl a rămas pasiv și nemișcat. Ca părinți, știm că, dacă l-am vedea murind pe fiul nostru, el nu ar fi singurul care să sufere. La fel, Tatăl ceresc a simțit durerea Fiului Său preaiubit. Dumnezeu a trebuit să-Și întoarcă spatele Lui Însuși pentru ca să poată plăti pedeapsa pentru păcatele noastre.

Al cincilea strigăt de pe cruce al Domnului Isus a fost un strigăt de suferință: Mi-e sete!

Cum se poate ca Creatorul râurilor și al oceanelor să aibă buzele uscate? Cum se poate ca Omnipotența să înseteze după apă? Cum se poate ca Cel care a liniștit prin vorbă marea înfuriată să tânjească după câțiva stropi înviorători? Da, Omul care e însetat acum are în mâinile Lui toată puterea în cer și pe pământ. El a făcut minuni pentru alții, dar nu va săvârși niciuna pentru El. A refuzat să transforme pietrele în pâini, atunci când flămânzea în deșert, iar acum a refuzat să creeze apă în timp ce înseta pe cruce. Ne-a învățat cum să trăim, acum ne va învăța cum să murim.

Cristos a intrat în lumea noastră. El a participat la suferința noastră. A umblat pe planeta noastră, a mâncat mâncarea noastră, a băut apa noastră și a simțit durerea noastră. Indiferent de ce am experimenta noi azi, putem ști cu siguranță că Isus a experimentat toate acetea și mai mult decât atât. Dumnezeu a intrat în lumea noastră suferindă, ne amintește Erwin Lutzer.

Avem vreo durere fizică? Să ne amintim de setea Lui arzătoare.

Ne-a fost atacată demnitatea? El a fost răstignit gol.

Ne simțim de parcă am fi în întuneric? Așa a fost și El.

Ne simțim părăsiți? El a fost părăsit de Tatăl.

Penultimul strigăt al Mântuitorului a fost unul de victorie: S-a isprăvit. Afirmația „s-a isprăvit” e doar un singur cuvânt în greacă, tetelestai.

În strigătul „Tetelestai!”, Isus a scos cel mai triumfător strigăt din întreaga istorie umană. A afirmat că a împlinit cu succes o lucrare mare și măreață. Viața Lui de pe pământ s-a încheiat nu ca un faliment, ci drept culminarea unui plan veșnic. Scenariul a fost scris înainte de Betleem și acum Cortina era pe punctual de a se închide, toate lucrurile fiind la locul lor.

De aceea, ultimul strigăt de pe cruce al Domnului Isus Hristos a fost un strigăt de supunere: Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!

Promisiunea este că, indiferent de cât de tulburătoare ar fi moartea, vom ajunge în siguranță la destinația noastră. Avem cunoștința sigură a faptului că duhul supraviețuiește trupului și, mulțumită învierii, trupurile noastre vor fi înviate la o viață nouă, ne asigură Erwin Lutzer în cartea Strigăte de pe cruce.

În epilogul cărții, intitulat Ducerea crucii în lume, el încheie astfel: Purtarea crucii înseamnă trăirea cu povara unor dificultăți aflate pe umerii noștri din cauză că suntem ucenici ai lui Cristos. Lumea L-a urât, ne va urî și pe noi. Lumea L-a dat la moarte; lumea va încerca, de asemenea, să distrugă pe fiecare care va intenționa să împărtășească mesajul crucii în cuvinte și în fapte.

Dacă vrem să ne așteptăm ca oamenii să creadă în Răscumpărătorul nostru, trebuie să începem să arătăm mai răscumpărați. Iar pentru a arăta mai răscumpărați, va trebui să-L urmăm pe Răscumpărătorul nostru la cruce. Să lăsăm armele de-o parte și să îmbrățișăm crucea, nu doar ca un instrument al mântuirii noastre, ci și ca un mod de viață. Doar atunci ne vom putea aștepta să aducem speranță în lumea noastră rănită.

Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să ne îndeplinim mandatul de urmași ai lui Hristos în această lume, dacă suntem credincioși. Iar, dacă nu, sperăm că aceste fragmente să vă fi făcut curioși și dornici să vă apropiați de crucea Domnului Isus Hristos și să credeți în jertfa Lui pentru mântuirea sufletelor voastre!

Episodul integral:

Alte articole și episoade tematice: Postul Paștelui 2020