Vă invit să facem astăzi un scurt popas la Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării – cum era descris el odinioară – cu ajutorul cărții Balcic. Micul paradis al României Mari, de Lucian Boia, un volum care ne ajută să pătrundem puțin într-o epocă pe care cu greu ne-o mai putem închipui astăzi, perioada de înflorire a României Mari, cu istoria, arta și figurile ei marcante.
Primii care au descoperit Balcicul în toată frumusețea lui au fost pictorii, lăsând imaginația și stilul propriu să se reflecte asupra peisajelor ce surprind atât marea, cât și stilul oriental. Marea abia pătrundea în imaginarul artistic al românilor, având în vedere că Dobrogea începuse abia de curând să facă parte din România Mare – până atunci, pictorii noștri redaseră munți, câmpii, dealuri. La început, marea nu a prezentat prea mult interes, însă treptat, artiștii au început să descopere farmecul Coastei de Argint – lucru interesant, de luat aminte, pentru că nu ne vine natural să ne gândim că țara noastră nu a avut întotdeauna ieșire la mare.
Însă numele de care Balcicul este legat fără îndoială este cel al Reginei Maria. Iată ce scria ea după prima și scurta sa vizită:
Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (…) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.
CARTEA E O VIAȚĂ 