N-aveam de lucru, n-aveam bani. Urma să-mi pierd casa, afacerea, totul. Așa că, deși trecusem de 50 de ani, nu eram deloc în formă, nu stăteam prea bine cu banii și eram singură, m-am mutat în Transilvania ca să-mi revin și ca să o iau de la capăt.
Aceasta este povestea modului în care am reușit să evit un dezastru – și a prețului plătit, precum și povestea felului în care Transilvania m-a readus la viață, oferindu-mi pace, siguranță și bucurie.
Vă invit să facem astăzi un scurt popas la Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării – cum era descris el odinioară – cu ajutorul cărții Balcic. Micul paradis al României Mari, de Lucian Boia, un volum care ne ajută să pătrundem puțin într-o epocă pe care cu greu ne-o mai putem închipui astăzi, perioada de înflorire a României Mari, cu istoria, arta și figurile ei marcante.
Primii care au descoperit Balcicul în toată frumusețea lui au fost pictorii, lăsând imaginația și stilul propriu să se reflecte asupra peisajelor ce surprind atât marea, cât și stilul oriental. Marea abia pătrundea în imaginarul artistic al românilor, având în vedere că Dobrogea începuse abia de curând să facă parte din România Mare – până atunci, pictorii noștri redaseră munți, câmpii, dealuri. La început, marea nu a prezentat prea mult interes, însă treptat, artiștii au început să descopere farmecul Coastei de Argint – lucru interesant, de luat aminte, pentru că nu ne vine natural să ne gândim că țara noastră nu a avut întotdeauna ieșire la mare.
Însă numele de care Balcicul este legat fără îndoială este cel al Reginei Maria. Iată ce scria ea după prima și scurta sa vizită:
Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri.În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (…) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.
Când afară e caniculă, nimic nu pare mai nimerit decât o evadare – măcar literară, dacă nu altfel – într-un loc mai răcoros. Și nicăieri nu e mai răcoare decât în Antarctica, așa că astăzi vă propun un roman palpitant, perfect de citit mai ales dacă sunteți blocați într-un oraș încins de căldură, în care parte din acțiune este plasată pe acest continent din sudul extrem (altă parte e plasată în ploiosul Seattle, deci tot e bine).
Astăzi schimbăm registrul și tonul și vă propun o călătorie mai neobișnuită. O călătorie din alte vremuri, nu de recreere, ci cu o miză foarte serioasă. O călătorie în care se întrepătrund, laolaltă cu evenimente din istoria poporului român, poveștile a șase proscriși care fug fiecare de un trecut tumultos și speră să-și izbăvească astfel soarta. O călătorie plină de pericole și lupte, la capătul căreia își va găsi fiecare în felul său izbăvirea. Un roman medieval cum numai Simona Antonescu putea să scrie.
Cu siguranță dorul de ducă o caracterizează pe autoarea cărții de astăzi. Născută la Iași, Desirée Halaseh a călătorit prin India, Togo, Iordania, Indonezia, Thailanda, Turcia, China, Hong Kong și Cuba. Este corespondent National Geographic Traveler și călător mereu în căutarea libertății individuale autentice.
Iată ce scrie ea însăși în prefața cărții: „Conservarea asta maniacală a sinelui mi-a adus nu de puține ori mari prejudicii. Și mai ales m-a ținut departe de esența lucrurilor, a oamenilor și a locurilor pe care le vedeam. India este ceea ce are ea chef să fie, indiferent dacă-ți place sau nu, un ținut al contrastelor, al neașteptatului, al revelației pe cale să se întâmple. Dar las-o să se desfășoare.”
CARTEA E O VIAȚĂ 