Un strop de viaţă – Pagina 56

Un strop de viață pentru părinți #21

Caracterul creștin este busola morală a inimii care călăuzește viața copiilor și deciziile lor de a urmări excelența și bunătatea.
Caracterul bun și evlavios pe care îl cultivi în copiii tăi va crea „pământul cel bun” din inimile lor care la un moment dat va deveni caracterul lui Hristos când ei devin „făpturi noi” în El și Duhul Sfânt începe să lucreze în ei (vezi Galateni 5:22-23; Coloseni 3:12-15).
Ca părinți dătători de viață, trebuie să învățați meșteșugul de a rosti față de copiii voștri cuvinte pozitive pline de viață și de adevăr.
Clay și Sally Clarkson, The Lifegiving Parent

Părinții Bisericii #20 – Ambrozie al Milanului

După cum am putut vedea până acum, secolul al IV-lea a fost marcat deopotrivă de confruntări între credința cea dreaptă și erezii, dar și de apariția unor cunoscători și apărători curajoși și elocvenți ai adevărului revelat. Cele două ramuri ale Bisericii, cea răsăriteană și cea apuseană, comunicau „în duh și în adevăr”, iar această unitate le-a ajutat să depășească mai ușor încercările din interiorul sau din exteriorul lor. Într-un astfel de secol, patriarhul Alexandriei, Atanasie cel Mare, a găsit în Roma creștină un sprijin sigur împotriva prigonitorilor săi eretici. De asemenea, Ieronim, autorul traducerii latine a Sfintei Scripturi, Vulgata, cerceta cu multă atenție bogăția spirituală a Răsăritului creștin, din operele din Antiohia, Egipt sau Palestina. Tot atunci, Ioan Casian pleca din zona Dobrogei de azi, ajungând în vestul Europei și legându-și numele de începuturile organizării monahismului occidental. Tot în acest secol, Rufin de Aquileia a tradus în limba latină scrieri importante ale lui Vasile cel Mare sau Grigorie de Nazianz.

Între Părinții apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creștinătatea răsăriteană a avut o semnificație specială, un loc deosebit îl ocupă Ambrozie al Milanului (339 – 397). La modelarea caracterului său distins, moral și armonios au contribuit de asemenea studiile juridice făcute cu conștiinciozitate, dar responsablilitățile sale de guvernator, înainte de a fi ales episcop al Milanului. De altfel, ca guvernator, Ambrozie a încercat să calmeze spiritele, pentru ca biserica din Milan să aleagă în mod pașnic un nou episcop, în anul 374. Episcopul de dinainte fusese arian, iar trinitarienii și doreau să readucă aproape cu forța Milanul la dreapta credință. Deși nu era prieten al arienilor, totuși, era atât de bine văzut ca guvernator, încât ambele tabere îl simpatizau. Așa că, spre uimirea sa, după discursul ținut cu această ocazie, ambele tabere au strigat că îl vor pe guvernatorul Ambrozie ca episcop. Astfel la 24 noiembrie 374, Ambrozie a fost botezat, iar la 7 decembrie 374 a fost consacrat episcop și înscăunat ca întâistătător al Episcopiei de Milano.

Continuă lectura

Devenind o prezență vindecătoare #19

Putem să-L întâlnim pe Dumnezeu doar în momentul prezent. Acesta este spațiul în care Dumnezeu hotărăște să-Și limiteze propria putere. Noi alegem dacă trăim sau nu în momentul prezent. Putem să luăm decizii doar în momentul prezent. Putem să ne bucurăm de priveliști și de sunete doar în momentul prezent. Putem să iubim, să urâm, să cântăm sau să plângem doar în momentul prezent. Dintre toate dimensiunile temporale, doar momentul prezent poate fi folosit pentru pocăință. Din nefericire, mintea blochează contactul cu prezentul de fiecare dată când are șansa să facă acest lucru. (…) Mintea nu poate controla prezentul, timpul în care se întâmplă lucrurile, și de aceea pretinde că el nu există. Acest lucru îl face pe om să se comporte total inconștient, precum o caracatiță care încearcă să scape înotând în multe direcții. Acest lucru îl forțează pe om să aștepte ca mintea lui să absoarbă un eveniment, care până atunci devine un eveniment din trecut, înainte ca omului să i se permită să îl trăiască. Una dintre funcțiile rugăciunii este să ne aducă în momentul prezent și să ne ajute să rămânem în el. (Arhim. Meletios Webber, Bread Water Wine and Oil, 2007).

Atenția neabătută asupra momentului prezent naște stabilitatea interioară. Stabilitatea interioară naște trezvie și totodată dăruiește o înțelegere contemplativă a luptei duhovnicești. Sf. Isihie

Dr. Albert S. Rossi – Cum să devii o prezență vindecătoare

Un strop de viață pentru părinți #20

Când corectăm greșelile copiilor noștri, ne putem gândi la modul în care ar vorbi Isus – cu blândețe, dar și cu autoritate; cu dragoste, dar spunând adevărul; plin de har, dar și de fermitate. Cuvintele noastre ar trebui să fie caracterizate de roada Duhului Sfânt și să fie pline de iubire, bucurie, pace, răbdare, blândețe, bunătate, credincioșie, făcătoare de bine și controlate. Strictețea, duritatea, furia, vinovăția și legalismul nu vor schimba inimile copiilor noștri și nici nu le vor modela voința pentru a face binele, și de fapt le pot închide inimile față de noi. Blândețea menține disciplinarea verbală pe terenul harului, acolo unde copiii învață să asculte din inimă pentru motivele corecte – să le fie pe plac lui Dumnezeu și părinților lor.
Oricare ar fi subiectul disciplinării, cere-I Duhului Sfânt să te ajute să fii ca Isus față de copiii tăi.
Spune adevărul în dragoste, asumă-ți autoritatea biblică (vorbește cu încredere), aplică Cuvântul lui Dumnezeu, transmite un mesaj pozitiv și caută o reacție biblică (mărturisire, iertare, pocăință, tristețe evlavioasă).
Clay și Sally Clarkson, The Lifegiving Parent

Părinții Bisericii #19 – Ioan Casian

Între cele mai importante contribuții ale monahilor la viața Bisericii de-a lungul secolelor a fost frecventa lor participare la dezbaterile teologice și la lupta împotriva ereziilor. Izvorând din experiența lor personală cu privire la adevărurile de credință, dobândite prin asceză, rugăciune neîncetată și meditație la realitățile cerești, adesea monahii au reușit să afirme cu o rară intensitate și acuratețe învățăturile creștine tradiționale.

Un astfel de exemplu îl constituie viața și lucrarea lui Ioan Casian (c. 340-435). Ioan s-a născut în Dobrogea în jurul anului 360. Pe la 20 de ani, a intrat într-o mănăstire din Betleem, apoi a călătorit pentru a cunoaște comunitățile monahale înființate de Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur. A petrecut aproape zece ani alături de părinții pustiei, în Egipt, învățând și sorbind înțelepciunea lor cu privire la viața duhovnicească. A fost hirotonit diacon la Constantinopol, iar de acolo s-a mutat în sudul Franței, unde a întemeiat două mănăstiri, după modelul egiptean.

Dintre lucrările sale se numără Convorbiri duhovnicești și Despre cele opt gânduri ale răutății din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii.

În acea perioadă, Biserica Apuseană era prinsă în convulsiile controversei pelagiene, generată de afirmațiile lui Pelagius că omul se poate mântui prin sine însuși, fără ajutorul harului divin, pur și simplu prin hotărârea și puterea voinței sale de a alege totdeauna binele. Răspunzând acestei învățături eretice, influentul Părinte Bisericesc din vestul Africii de Nord, Augustin de Hippo (354-430) a mers cu argumentația la cealaltă extremă, că omul, prin păcatul lui Adam, a devenit total vicios, așa încât el nu poate face nimic în procesul mântuirii – și din această pricină, Dumnezeu trebuie să facă totul în lucrarea de mântuire.

Să aruncăm o scurtă privire la modul în care Ioan Casian, încercând să păstreze un echilibru între cele două extreme, descrie relația dintre harul divin și voința liberă a omului, în sinergia Dumnezeu-om, în procesul de mântuire:

Și de aceea, toți părinții dreptcredincioși care au învățat desăvârșirea inimii nu din cearta deșartă a cuvintelor, ci din fapte și din experiență, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rând în aceea că fiecare este înflăcărat de dorința a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. În al doilea rând, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse în fapte virtuțile, dar așa încât să nu se nimicească puterea liberei voințe, iar în al treilea rând depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuțile dobândite, dar așa încât libertatea să nu se simtă robită. Astfel, trebuie să credem că Dumnezeu săvârșește toate în toți, îndrumându-ne, ocrotindu-ne și apărându-ne, fără să înlăture libertatea voinței, pe care El Însuși ne-a dăruit-o.

Deci, putem fi siguri că oricărui suflet îi sunt sădite din bunăvoința Creatorului semințele virtuților. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvârșită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: „Nici cel ce plantează nu est ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, este totul.” (1 Corinteni 3:7)

Apostolul nu ne-ar fi învățat spunând „Cu frică și cu cutemur lucrați la mântuirea voastră” (Filipeni 2.12) dacă n-ar fi știut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mântuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă „căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință” (Filipeni 2:13) De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune:„Nu fi nepăsător față de harul lui Dumnezeu, care este în tine (1 Timotei 4:14) și de asmenea: „de aceea te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine” (2 Timotei 1:6). Scriind corintenilor, îi îndeamnă și-i sfătuiește să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lucrări fără roadă. „Fiți împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemn să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 6:1)