„Problema durerii” și „De ce, Doamne?” de C.S. Lewis


Dacă universul e atât de rău, sau măcar pe jumătate atât de rău întocmit, cum se face oare că oamenii au ajuns să-l atribuie activității unui Creator bun și înțelept?

Dacă bunătatea nu este compatibilă cu suferința, atunci fie Dumnezeu nu e bun, fie nu există, de vreme ce în singura viață de care avem habar El ne rănește înspăimântător și dincolo de orice imaginație.

…unde e Dumnezeu? Iată cel mai tulburător simptom al suferinței. Când ești fericit, atât de fericit încât nu-i simți lipsa, atât de fericit încât ești mai degrabă deranjat de ceea ce pretinde de la tine – dacă-ți aduci aminte de tine însuți și te întorci spre El cu recunoștință și respect – , vei fi, sau cel puțin așa crezi, primit cu brațele deschise. Dar îndreaptă-te spre El în ceasul disperării, când nimeni altcineva nu te poate ajuta: ce primești? O ușă trântită-n nas care se încuie pe dinăuntru.

Acestea sunt cuvintele unui om care a avut ocazia să analizeze problema suferinței atât de pe margine, căutând un răspuns intelectual, cât și din mijlocul suferinței, căutând să-i găsească sensul și o cale de a merge mai departe.

Astăzi vă aduc în atenție două volume scrise de C.S. Lewis pe tema suferinței. Primul dintre ele este Problema durerii, care a fost publicat în 1940 cu „unicul scop de a dezlega problema intelectuală a suferinței”.

Al doilea, De ce, Doamne? O radiografie a suferinței, publicat la mai bine de 20 de ani după aceea, în 1961, este, în cuvintele lui Douglas Gresham, o relatare necruțătoare a felului în care un om își scrutează încercările de a se împăca cu și, în cele din urmă, a depăși blocajul emoțional cauzat de cea mai crâncenă suferință a vieții sale.

Așadar, fie că v-ați pus vreodată întrebări cu privire la prezența suferinței în lume sau v-ați luptat voi înșivă cu suferința, sper că veți găsi câteva posibile răspunsuri și încurajări din partea lui C.S. Lewis, apologet creștin de renume, care nu doar că a analizat problema suferinței, ci a trăit-o pe propria piele. Încă din copilărie, când și-a pierdut mama la 9 ani, pe frontul Primului Război Mondial, când și-a văzut camarazii spulberați de obuze, trecând prin devastarea Celui De-Al Doilea Război Mondial și până la moartea soției sale de care s-a bucurat doar câțiva ani la sfârșitul vieții, C.S. Lewis a trecut printr-o gamă largă de suferințe.

De altfel, răul și suferința din lume l-au făcut să se îndepărteze de Dumnezeu și de biserică și să devină mare parte din viață ateu.

Însă, frânturile de frumusețe și bunătate de netăgăduit care există totuși în lume nu i-au dat pace, și C.S. Lewis s-a reapropiat de religie, de Dumnezeu și, în final, a devenit creștin.

Toate aceste detalii contează pentru a înțelege modul în care abordează C.S. Lewis subiectul suferinței în ambele cărți menționate, dar mai ales în Problema durerii, al cărei scop enunțat chiar de autor este să dezlege problema intelectuală a suferinței. De aceea, ceea ce urmează este o analiză filosofică a durerii (în sens larg), în care acesta arată prin raționamente logice și observații empirice, dar și discutând doctrinele creștine despre cădere și iad, de ce este posibil (și firesc) să existe durere în lume și care ar putea fi scopul ei.

C.S. Lewis nu se adresează celor aflați în mijlocul suferinței, el discută ca un profesor la catedră, în abstract și ideal, de aceea, să nu vă așteptați la empatie sau consolare în acest volum. Însă, atunci când ne punem întrebări la acest nivel, acest volum vine cu niște argumente și analogii foarte convingătoare și un mod de abordare inedit, din care probabil veți recunoaște celebrul pasaj, citat în toate cărțile despre suferință, despre durerea ca megafon al lui Dumnezeu prin care El trezește o lume surdă. Până acolo însă, Lewis începe cu un capitol preliminar în care face câteva observații importante și în care prezintă elementele religiei care ne oferă informații sau indicii despre realitate care nu pot fi deduse prin logică, ci doar prin revelație.

Dacă universul e atât de rău, sau măcar pe jumătate atât de rău întocmit, cum se face oare că oamenii au ajuns să-l atribuie activității unui Creator bun și înțelept? Oamenii sunt poate smintiți; dar greu de crezut că până într-atât, spune Lewis. Deducerea directă a albului din negru, a rădăcinii preacurate dintr-o floare stricată, a unui creator de-o infinită înțelepciune dintr-o creație fără noimă clatină credința. Așa cum îl dezvăluie experiența vieții, spectacolul universului n-a putut fi nicicum temei pentru religie: temeiul trebuie să fi fost dintotdeauna acel ceva în pofida căruia a dăinuit religia, dobândită din altă sursă.

Astfel, C.S. Lewis identifică patru elemente sau atribute ale religiei – primul dintre ele fiind sentimentul înfiorării, care ne este trezit de Numinos, de divinitate

Se pare că, de fapt, există doar două perspective din care putem privi înfiorarea. Ea este fie o simplă suceală a minții omenești – fără vreun corespondent obiectiv și fără nicio funcție biologică, dar totodată nevădind nici o tendință de a pieri din mintea ajunsă la desăvârșire a poetului, a filosofului sau a sfântului; fie este o experiență directă a supranaturalului adevărat – pe care am putea-o numi în chip potrivit Revelație.

Al doilea element al religiei este moralitatea – Conștiința nu doar a legii morale, ci a legii morale însușite și încălcate totodată. Conștiința aceasta nu e dedusă – nici în chip logic, nici ilogic – din fapte ale experienței; dacă am fi adăugat-o experienței noastre, n-am fi găsit-o acolo. Ea este fie inexplicabilă iluzie, fie revelație, scrie C.S. Lewis.

A treia treaptă de dezvoltare a religiei se ivește atunci când Puterea numinoasă care îl înfioară e transformată în garant al moralei pe care se simte dator s-o respecte.

Felul de a fi al acestui univers locuit de Numinos nu se aseamănă deloc cu felul de a fi pe care ni-l pretinde morala. Primul se arată risipitor, nemilos și nedrept; celălalt ne impune contrariul acestor însușiri.

Nu-i de mirare că multe ramuri ale neamului omenesc l-au refuzat; religia nemorală și morala nereligioasă au existat și mai există încă.

Iar dacă este revelație, atunci toate popoarele fi-vor binecuvântate cu adevărat întru Avraam, căci evreii au fost cei care au identificat pe deplin și fără echivoc Prezența copleșitoare, ce-și are sălașul în creierii întunecați ai munților și în nori de furtună, cu Domnul cel drept care iubește dreptatea.

Și astfel ajungem la al patrulea element și punctul culminant al religiei – un fapt istoric – și anume, persoana lui Isus Hristos.

Creștinismul nu e concluzia unei dezbateri filosofice privind originile universului: este un eveniment istoric cutremurător ce urmează îndelungatei pregătiri spirituale a umanității pe care am descris-o, arată C.S. Lewis. El nu e un sistem în care ar urma să potrivim realitatea incomodă a durerii: este el însuși una dintre realitățile incomode ce trebuie potrivite în orice sistem făurit de noi. Într-un sens, el creează, mai degrabă decât rezolvă, problema durerii, căci durerea n-ar fi reprezentat o problemă de n-am fi primit, odată cu experiența zilnică a acestei lumi a durerii, asigurarea – pe care o socotim valabilă – că realitatea ultimă este dreaptă și iubitoare.

În continuare, C.S. Lewis discută în cartea Problema durerii despre cele două atribute ale lui Dumnezeu care sunt puse la îndoială în contextul unei lumi în care există suferință: omnipotența și bunătatea (dragostea) Lui.

Când ne gândim la omnipotența lui Dumnezeu în general înțelegem prin acest termen că Dumnezeu are puterea să facă orice. Prin „orice” noi înțelegem deseori și lucruri „imposibile” pentru noi ca oameni.

C.S. Lewis face o observație importantă aici: În vorbirea obișnuită, cuvântul imposibil presupune în genere o propoziție incidentă suprimată care începe cu cuvintele afară de.

Absolut-imposibilului nu i se asociază nici o incidentă introdusă de un afară de. El este imposibil în orice condiții, în toate lumile și pentru toți agenții.

În „toți agenții” se află curpins aici și Dumnezeu. Atotputernicia Sa înseamnă puterea de a face tot ce e intrinsec posibil, nu de a face intrinsec-imposibilul. Lui Dumnezeu îi poți atribui miracole, dar nu și lucruri fără noimă. Asta nu înseamnă o limitare a puterii Sale. Spunând „Dumnezeu îi poate da făpturii liber-arbitru și în același timp îi poate refuza liberul-arbitru”, n-ai reușit să spui nimic despre Dumnezeu; combinațiile de cuvinte fără sens nu capătă dintr-odată înțeles doar fiindcă așezăm înaintea lor cele două cuvinte „Dumnezeu poate”.

Și asta …nu fiindcă puterea Sa ar întâlni un obstacol, ci fiindcă lucrul lipsit de noimă rămâne lipsit de noimă, chiar atunci când i-l atribuim lui Dumnezeu.

Sunt gata să accept că nici măcar Atotputernicia nu poate crea o societate de spirite libere fără a crea în același timp o Natură relativ independentă și „inexorabilă”, scrie C.S. Lewis în continuare.

Conștiința de Sine se desprinde tocmai pe fundalul unui mediu, de preferință un mediu social, alcătuit din alte conștiințe.

Condiția minimă a conștiinței de sine și a libertății ar fi, așadar, aceea ca făptura să-L conceapă pe Dumnezeu și, prin urmare, să se conceapă pe sine ca diferită de Dumnezeu.

Avem exact ceea ce este necesar pentru existența societății omenești – ceva neutru, nici tu, nici eu, ceva ce poate fi folosit de amândoi pentru a ne face semne reciproc. Îți pot vorbi fiindcă amândoi putem genera unde sonore în aerul ce ne-nconjoară și desparte.

Dar dacă materia trebuie să slujească drept domeniu neutru, ea trebuie să aibă o natură proprie bine stabilită, arată C.S. Lewis. …dacă materia are o natură bine stabilită și ascultă de legi statornice, nu toate stările ei vor fi la fel de potrivite dorințelor unui suflet dat…

De aici necesitatea, chiar și într-o lume desăvârșită, a acelor semnale ale primejdiei pe care par menite să le transmită traiectele durerii din sistemul nostru nervos.

Înseamnă aceasta oare că în oricare dintre lumile posibile există (în forma durerii) un inevitabil element al răului? se întreabă C.S. Lewis mai departe. Nu cred: căci dacă e adevărat că păcatul cel mai mărunt este un rău nemăsurat, răul pe care-l reprezintă durerea e gradat, iar sub o anumită intensitate durerile nu sunt temute sau resimțite astfel. Nimeni nu e împotriva secvenței „cald-fierbinte-prea fierbinte-încins” care te previne să-ți retragi mâna de lângă foc; iar dacă mă pot încrede în propriile mele senzații, o ușoară durere în picioare când te urci în pat după o zi întreagă de plimbare este, la urma urmei, chiar plăcută.

Putem pesemne să ne închipuim o lume în care Dumnezeu ar fi corectat urmările acestei rele folosiri pe care făpturile Sale o dau, clipă de clipă, liberului-arbitru: făcând grinda de lemn să devină ca un fir de iarbă când ar fi utilizată ca armă, iar aerul să refuze să mi se supună dacă aș încerca să generez în el unde sonore ce poartă minciuni sau insulte. O asemenea lume însă ar fi una în care faptele rele ar fi cu neputință și în care, drept urmare, libertatea voinței ar fi nulă; mai mult chiar, dacă principiul ar fi dus până la concluzia sa logică, gândurile rele ar fi cu neputință, căci materia cerebrală de care ne folosim când gândim ar refuza să-și îndeplinească menirea atunci când am încerca să formulăm asemenea gânduri. Întreaga materie din jurul unui păcătos ar fi pasibilă de modificări impredictibile.

Poate că lumea noastră nu e „cea mai bună dintre lumile posibile”, dar este singura posibilă. Lumi posibile poate înseamna doar „lumi pe care Dumnezeu le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut”. Ideea privitoare la ceea ce Dumnezeu „ar fi putut” face presupune o concepție prea antropomorfizată asupra libertății Sale. Indiferent de ce înseamnă libertatea umană, libertatea Divină nu poate înseamna nehotărârea între alternative și alegerea uneia dintre ele. Bunătatea desăvârșită nu poate niciodată delibera asupra scopurilor de atins, iar înțelepciunea desăvârșită nu poate delibera asupra mijloacelor celor mai potrivite de a le atinge. Libertatea lui Dumnezeu constă în faptul că actele Sale nu sunt produse de vreo cauză alta decât El însuși și că nu li se opune nici un obstacol exterior – că bunătatea Lui e rădăcina din care cresc toate actele Sale, iar atotputernicia Sa, aerul în care înfloresc.

Mi-a plăcut tare mult acest pasaj, pentru că am întâlnit deseori această idee, cum că Dumnezeu ar fi putut să creeze o altfel de lume și că dacă e într-adevăr înțelept și bun ar fi făcut-o altfel. Știm noi mai bine. De aceea, este esențial ce anume înțelegem prin „bunătatea” lui Dumnezeu, care este subiectul următoarei părți din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii.

…s-ar putea ca numindu-L bun pe Dumnezeu să nu spunem nimic cu sens; căci a spune „Dumnezeu e bun”, afirmând totodată că bunătatea Lui e complet diferită de a noastră, înseamnă de fapt a spune „Dumnezeu e nu știu ce”. Iar o însușire total necunoscută a lui Dumnezeu nu ne poate oferi temeiuri morale de a-L iubi sau asculta, scrie acesta.

Fără îndoială, ideea lui Dumnezeu despre „bunătate” diferă de a noastră; nu trebuie să te temi însă că, apropiindu-te de ea, ți se cere pur și simplu să-ți răstorni propriile norme morale. Când diferența semnificativă dintre etica Divină și propria ta etică îți va deveni evidentă, nu vei sta nici o clipă în cumpănă că schimbarea ce ți se cere este în direcția pe care o numeai deja „mai bine”. „Bunătatea” Divină e diferită de a noastră, dar nu e absolut diferită: diferența lor nu este cea dintre alb și negru, ci dintre un cerc perfect și cea dintâi încercare a unui copil de a desena o roată. Când însă copilul va fi învățat să deseneze, va ști că cercul pe care-l va face atunci este acela pe care a-ncercat să-l facă de la bun început.

Aceasta e doctrina presupusă de Scriptură. Cristos îi îndeamnă pe oameni la căință – îndemn ce ar fi lipsit de sens dacă normele lui Dumnezeu ar fi absolut diferite de cele pe care ei le cunoșteau deja, fără a reuși să le dea ascultare.

Însă, ce se întâmplă astăzieste că am ajuns să înțelegem prin bunătatea lui Dumnezeu aproape exclusiv caracterul său iubitor; și poate că avem dreptate. Iar prin Iubire cei mai mulți dintre noi înțeleg aici blândețe – dorință de a-i vedea pe alții fericiți; fericiți nu într-un anume fel sau altul, ci pur și simplu fericiți. Lucrul care ne-ar mulțumi într-adevăr ar fi un Dumnezeu care să spună desper orice ne-ar fi pe plac: „Ce contează atâta vreme cât sunt mulțumiți!”

De fapt, ne dorim mai puțin un Tată în Ceruri, cât un bunic în cer – o bunăvoință senilă căreia, cum se spune, „îi place să-i vadă pe tineri bucurându-se” și al cărei plan al universului să fie doar acela de a putea spune la capătul fiecărei zile „toată lumea s-a distrat pe cinste”, scrie C.S. Lewis cu umorul său caracteristic.

Iubirea poate într-adevăr iubi când ființa iubită și-a pierdut frumusețea: nu însă fiindcă și-a pierdut-o. Iubirea poate trece cu vederea orice cusur și poate iubi în ciuda lor: dar ea nu poate renunța să dorească îndepărtarea lor.

În continuare C.S. Lewis prezintă în cartea Problema durerii cele trei analogii pe care le regăsim în Biblie pentru a ilustra relația dintre om și Dumnezeu, și anume, om-animal; tată-fiu; soț-soție.

Îmi place tare mult concluzia lui din acest punct: Când creștinismul spune că Dumnezeu îl iubește pe om, înseamnă că Dumnezeu îl iubește pe om: înseamnă nu că ar avea vreo preocupare „dezinteresată” (adică într-adevăt indiferentă) pentru fericirea noastră, ci că, în chipul unui adevăr surprinzător și dătător de Fiori, suntem obiectul iubirii Sale. Am cerut un Dumnezeu iubitor: îl avem. Spiritul plin de măreție pe care l-ai invocat cu atâta ușurință, „stăpânul cumplit la chip”, este prezent: nu o bunăvoință senilă dorindu-ți, indolentă, fericirea în legea ta, nu filantropia rece a funcționarului scrupulos și nici grija gazdei răspunzătoare de bunăstarea oaspetelui său, ci Însuși focul mistuitor, Iubirea care a făcut lucrurile, dăinuitoare ca iubirea artistului pentru opera sa și despotică precum iubirea omului pentru câinele său, prevăzătoare și venerabilă ca dragostea tatălui pentru copilul său, geloasă, inexorabilă și exigentă ca dragostea între sexe.

Ajungem astfel la partea a patra a volumului Problema durerii de C.S. Lewis, în care acesta discută despre ticăloșia omului. Răspunsul creștin la această problemă este că, folosindu-ne liberul-arbitru, am devenit răi.

Când oamenii încearcă să fie creștini fără această conștiință prealabilă a păcatului, rezultatul este aproape inevitabil un soi de resentiment împotriva lui Dumnezeu ca unul ce este întotdeauna în mod inexplicabil mânios.

Când spunem doar că suntem răi, „mânia” lui Dumenzeu apare ca o doctrină barbară; de îndată însă ce ne înțelegem propria răutate, mânia ne apare inevitabilă, un simplu corolar al bunătății Sale, arată C.S. Lewis.

De aceea, pentru înțelegerea problemei suferinței este esențială doctrina creștină a căderii omului. Potrivit acestei doctrine, omul a ajuns să-i fie urât lui Dumnezeu și sie însuși – o făptură în dezacord cu universul – nu din pricină că Dumnezeu l-ar fi făcut astfel, ci fiindcă singur s-a făcut astfel prin folosirea abuzivă pe care a dat-o liberului său arbitru.

Din clipa în care o făptură devine conștientă de existența lui Dumnezeu ca Dumnezeu și de existența sa ca sine, i se deschide înainte cumplita alternativă a alegerii centrului: Dumnezeu sau sinele.

Căderea a însemnat o pierdere a statutului ca specie. Ceea ce omul a pierdut prin Cădere a fost propria sa natură originară. „Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce.” Întregul organism care fusese ridicat la viață spirituală era lăsat să cadă înapoi în starea cvasinaturală din care, la crearea sa, fusese înălțat.

…era ivirea unui nou soi de oameni – o nouă specie, pe care Dumnezeu nu o crease vreodată, intrase prin păcat în existență. Transformarea suferită de om nu era însoțită de apariția unei noi configurații; era o alterare radicală a constituției sale, o tulburare a raportului între părțile componente și o pervertire lăuntrică a uneia dintre ele.

Teza acestui capitol e pur și simplu aceea că omul, ca specie, e o ființă stricată, iar binele, în starea noastră de acum, înseamnă neapărat în primul rând un bine care vindecă sau care îndreaptă, este concluzia lui C.S. Lewis în cartea Problema durerii.

În partea a șasea a cărții acesta discută în sfârșit despre durerea umană și afirmă că posibilitatea durerii e inerentă existenței înseși a unei lumi în care sufletele se pot întâlni. Când sufletele se ticăloșesc, ele vor folosi desigur această posibilitate spre a se vătăma unul pe celălalt; și asta reprezintă patru cincimi din suferința oamenilor. Omul, nu Dumnezeu, e acela care a născocit roata de tortură, biciul, temnița, sclavia, pușca, baioneta și bombele; sărăcia și munca istovitoare sunt urmarea cupidității și neroziei omenești, nu a asprimilor naturii.

Problema este că spiritul omenesc nici nu va încerca măcar să se desfacă de îndărătnicie câtă vreme toate par să-i meargă din plin. Eroarea și păcatul, pe de altă parte, au amândouă proprietatea potrivit căreia cu cât sunt mai adânci, cu atâta cei ce le cad pradă își dau mai puțin seama de existența lor; sunt, așadar, un rău mascat. Durerea e un rău fără mască, fără greș; oricine știe că ceva nu e în regulă când are o durere.

Iar durerea nu e doar rău imediat recognoscibil, ci rău cu neputință de ignorat.

Durerea cere să fie ascultată. Dumnezeu ne e șoaptă în plăcere, ne e glas în conștiință, dar țipăt în durere: ea este megafonul cu care El trezește o lume surdă, scrie C.S. Lewis în Problema durerii, un pasaj deja devenit clasic.

Și cu aceasta închei prezentarea cărții Problema durerii de C.S. Lewis și ne îndreptăm în continuare atenția spre experiența sa personală a suferinței, consemnată la cald și publicată în volumul De ce, Doamne? O radiografie a suferinței.

Publicată sub pseudonim în 1961 după moartea soției sale, Helen Joy, la care se referă în carte prin inițiala „H.”, acest scurt volum are o forță rară: forța adevărului răspicat, după cum spune Douglas Gresham în introducerea cărții.

Într-un anume sens, nici nu este o carte, ci mai degrabă, rezultatul vijelios al confruntării unui om curajos cu propria agonie, analizată pentru a înțelege cum trebuie trăită această viață în care suferința și regretul pierderii celor dragi sunt inevitabile. Într-adevăr, puțini oameni ar fi putut să scrie această carte și încă și mai puțini ar fi scris-o chiar dacă ar fi putut, iar, scriind-o, și mai puțini ar fi publicat-o, scrie Douglas Gresham.

Madeleine L’Engle scrie în cuvântul-înainte: Îi sunt recunoscătoare lui Lewis pentru curajul de a urla, de a se îndoi, de a lovi în Dumnezeu cu mânie și violență. Aceasta este o parte sănătoasă și rar încurajată a suferinței. Îți face bine, într-adevăr, când C.S. Lewis, un mare apologet al creștinismului, are curajul de a-și recunoaște îndoiala în privința propriilor argumente și teorii, susținute anterior cu atâta măestrie. Gestul lui ne dă voie să ne vedem, la rându-ne, îndoielile, mânia și chinul, știind că acestea fac parte din drumul spre maturitate al sufletului.

Acesta este și motivul pentru care am ales să prezint ambele cărți ale lui C.S. Lewis pe tema suferinței, pentru a putea observa mai ușor cum se ciocnesc convingerile inițiale de experiența concretă extrem de dureroasă a pierderii soției. Dacă în Problema durerii, după cum ați putut vedea, tonul lui Lewis este detașat, abordarea abstractă și obiectivă, cumva în favoarea durerii prin care Dumnezeu ne trezește și ne îndreaptă, în De ce, Doamne?, în mijlocul propriei dureri, cel puțin la început, Lewis nici nu-L mai găsește pe Dumnezeu, senzația pe care o are din partea Lui fiind aceea de ușă trântită-n nas care se încuie pe dinăuntru.

Ca răspuns la consolarea oferită de alții prin argumentul că soției sale îi e mai bine acum „Fiindcă ea se află în mâinile Domnului” Lewis scrie pe un ton amar: Dacă-i pe-așa, ea s-a aflat tot timpul în mâinile Domnului și am văzut ce i-au făcut mâinile Lui. Devin brusc mâinile Domnului mai blânde din clipa în care ne părăsim trupul? Și, dacă da, de ce? Dacă bunătatea nu este compatibilă cu suferința, atunci fie Dumnezeu nu e bun, fie nu există, de vreme ce în singura viață de care avem habar El ne rănește înspăimântător și dincolo de orice imaginație. Dacă bunătatea lui Dumnezeu e însă compatibilă cu suferința noastră, atunci El ne poate răni la fel de cumplit și înainte, și după moarte.

Uneori e greu să nu spui: „Dumnezeu să-l ierte pe Dumnezeu!” Uneori e greu să mergi atât de departe. Dar, dacă credința noastră e adevărată, atunci Dumnezeu nu L-a iertat pe Dumnezeu. L-a răstignit.

Ușor-ușor, Lewis începe să vadă în suferința lui un test la credinței sale. Nu poți să știi niciodată cât anume crezi ceva până când adevărul și falsitatea acelui ceva nu devine pentru tine o chestiune de viață și de moarte, scrie el.

Dacă mi s-a prăbușit casa – credința – la prima lovitură, înseamnă că era făcută din cărți de joc. Credința care „a ținut cont de toate astea” nu a fost credință, ci închipuire. Am ținut cont fără să fi avut o reală compasiune. Dacă chiar mi-ar fi păsat, cum credeam, de durerile lumii, n-aș fi fost atât de copleșit de propria durere. A fost o credință imaginară care s-a jucat jetoane inofensive numite „Boală”, „Durere”, „Moarte” și „Singurătate”, recunoaște C.S. Lewis.

Pariul tău – pe Dumnezeu sau pe inexistența Lui, pe un Dumnezeu bun sau pe Sadicul Cosmic, pe viața veșnică sau pe neant – nu va fi serios dacă nu există miză. Și nu vei descoperi niciodată cât e de serios până când miza nu se ridică îngrozitor de mult, până când nu înțelegi că nu joci de dragul jetoanelor sau pentru o monedă de un sfert de liră, ci pentru fiecare firfirică pe care o ai în această lume. Nimic altceva nu va zdruncina un om – sau, în orice caz, un om ca mine – , extrăgându-l din gândirea lui discursivă și din convingerile sale în bună măsură abstracte. Ca să-și vină în simțiri, un astfel de om trebuie să primească o lovitură strașnică. Numai tortura va scoate adevărul la iveală. Un astfel de om numai sub tortură descoperă adevărul.

Tortura există. Dacă nu e necesară, atunci Dumnezeu nu există sau e un Dumnezeu rău. Dacă Dumnezeu e bun, atunci tortura e necesară. Altminteri, nici o Ființă relativ bună nu ar aplica-o sau nu ar permite-o. Și într-un caz, și în celălalt, tot avem parte de ea, concluzionează C.S. Lewis.

Ce îmi place la acest volum al său este progresia pe care o putem observa, de la revolta și disperarea inițiale, la primele dezmeticiri și până la niște reafirmări extrem de lucide ale crezurilor zguduite de suferință. Și asta pentru că, scrie el foarte frumos, cu lacrimi în ochi, nu poți să vezi nimic clar. De aceea, treptat, pe măsură ce ochii se limpezesc, și percepția sa asupra lui Dumnezeu, dar și asupra soției sale, despre care se temea cu disperare că uită prea repede cum arată sau cum vorbea, se limpezesc.

Treptat am ajuns să simt că ușa nu-I mai este închisă și ferecată. Oare disperarea mi-a trântit-o în nas? Poate dacă n-ai în suflet decât un strigăt după ajutor, tocmai de aceea Dumnezeu nu-ți vine în ajutor: ești ca omul care se îneacă și nu poate fi salvat fiindcă se agață de orice dând din mâini în neștire. Poate că propriile noastre strigăte de durere te asurzesc și nu mai auzi vocea pe care sperai s-o auzi.

Probabil că propria ardoare îți anulează temporar capacitatea de a primi, scrie C.S. Lewis.

Cinci simțuri: un intelect incurabil de abstract; o memorie aleatoriu-selectivă; un set de nenumărate prejudecăți și presupuneri din care abia dacă pot analiza câteva, darămite să mai fiu și conștient de toate. Cât din realitate se poate percepe cu un astfel de aparat? se întreabă C.S. Lewis și adevărul este că oricât ne-am strădui să înțelegem, motivele și sensurile suferinței, chiar și personale, rămân deseori un mister.

În final, tăcerea lui Dumnezeu, percepută inițial ca o ușă închisă în nas și încuiată pe dinăuntru, C.S. Lewis o înțelege ca pe o amânare, ca și cum Dumnezeu ar zice: Șezi blând, copile, nu înțelegi. Și cred că este gândul potrivit cu care să încheiem acest episod dedicat durerii și suferinței. Oricât ne-am strădui noi cu „aparatul” nostru limitat al rațiunii și simțurilor umane, chiar și având la îndemână Scriptura, uneori întrebările noastre cu privire la scopul suferințelor personale vor rămâne fără răspuns. Și nu pentru că Dumnezeu rămâne surd și indiferent la ele, pentru că „știe El mai bine de ce”, ci pentru că poate nu am fi în măsură să înțelegem, chiar dacă ne-ar răspunde.

Pentru mai multe pasaje și impresii, ascultă episodul integral aici:

Alte cărți de/despre C.S. Lewis:

„Creştinism, pur şi simplu“ de C.S. Lewis

„Despre minuni“ de C.S. Lewis

„Cele patru iubiri“ de C.S. Lewis

„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis

„Meditații la Psalmi” de C.S. Lewis

„The Pilgrim’s Regress” de C.S. Lewis

„God in the Dock: Essays on Theology and Ethics” de C.S. Lewis

„Till We Have Faces: A Myth Retold” de C.S. Lewis

„The Weight of Glory” de C.S. Lewis

„The Abolition of Man” de C.S. Lewis

Trilogia spațială de C.S. Lewis – „Departe de planeta tăcut㔄Perelandra”„That Hideous Strength”

„C.S. Lewis. O viață” de Alister McGrath

„Surprinși de iubire” de Patti Callahan

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: