Îndoială şi credinţăPentru că ieri a fost aşa-numita duminică „a Tomii“, vă propun astăzi să descoperiţi o carte despre îndoială şi credinţă scrisă de Alister McGrath, un scriitor creştin englez. Cartea se numeşte exact aşa, Îndoială şi credinţă  şi are la bază o serie de conferinţe destinate studenţilor săi.

Alister McGrath este considerat la această oră unul dintre cei mai interesanţi şi dinamici teologi contemporani. Deţine două doctorate, unul în biofizică moleculară, iar celălalt în teologie şi este în prezent profesor la Universitatea din Oxford. Fost ateu, McGrath este astăzi deopotrivă un profesor recunoscut la Centrul pentru teologie, religie şi cultură al prestigioasei universităţi King’s College din Londra şi un preot anglican consacrat. Este preocupat în mod special de emergenţa unui nou tip de ateism ştiinţific, popularizat în special de cărţile cercetătorului Richard Dawkins, cu care chiar polemizează într-una din cărţile sale şi nu numai.

În cartea Îndoială şi credinţă (Doubt in Perspective), pe care v-o aduc în atenţie astăzi, Alister McGrath constată că mulţi creştini îşi înăbuşă îndoielile. Aceştia simt că este nepotrivit să le admită în mod deschis, poate se tem că demnitatea lor sau respectul faţă de ei înşişi ar avea de suferit. Poate simt că a admite existenţa îndoielilor este un semn de slăbiciune intelectuală şi spirituală.

Totuşi, unul dintre motivele pentru care atât de mulţi creştini întâmpină dificultăţi când e vorba de a face faţă îndoielii este că o confundă cu două idei relativ distincte, care la prima vedere par asemănătoare, deşi sunt destul de deosebite, spune McGrath.

În primul rând, îndoiala nu este totuna cu scepticismul, adică nu e acelaşi lucru cu a pune la îndoială în mod deliberat, din principiu, toate lucrurile. În al doilea rând, îndoiala nu înseamnă necredinţă, respectiv decizia de a nu avea încredere în Dumnezeu. Necredinţa înseamnă mai degrabă un act de voinţă, decât a avea dificultăţi de înţelegere. A te îndoi presupune adeseori să pui întrebări sau să dai glas incertitudinilor din punctul de vedere al credinţei. Tu crezi, dar întâmpini greutăţi în ce priveşte credinţa sau îţi faci griji într-o oarecare măsură din pricina ei. Credinţa şi îndoiala nu se exclud reciproc, pe când credinţa şi necredinţa, da.

Îndoiala este probabil o trăsătură permanentă a vieţii creştinului. Este un fel de durere datorată creşterii spirituale. Uneori se retrage undeva în fundal; alteori revine în prim-plan făcându-şi simţită prezenţa cu toată puterea. Alister McGrath vede îndoiala ca pe o aducere-aminte a stării de păcat şi a fragilităţii omeneşti. Iată ce spune el:

Îndoiala oglindeşte prezenţa neîntreruptă şi puterea păcatului din noi înşine, ne reaminteşte că avem nevoie de har şi ne împiedică să ne fălim cu relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Păcatul ne împinge să punem sub semnul întrebării promisiunile lui Dumnezeu şi să nu ne încredem în El.

Îndoiala este şi o oglindire a fragilităţii omeneşti, adaugă McGrath. Suntem fiinţe umane şi, la drept vorbind, acest lucru înseamnă că funcţionăm în interiorul unor limite. Sunt destule lucruri pe care nu le putem face, multe altele pe care nu le putem vedea, pentru simplul motiv că suntem oameni.

Dumnezeu este cu mult mai mare decât ne putem imagina, iar mintea noastră se luptă măcar să înceapă a-L cunoaşte. Augustin, protestând împotriva unor concepţii simpliste şi mult prea facile din secolul al cincilea, scria despre neputinţa minţii omeneşti de a-L înţelege deplin pe Dumnezeu: „Dacă Îl putem înţelege, remarca el, atunci nu e vorba despre Dumnezeu. A înţelege înseamnă a pricepe ceva ca întreg. Dar cum am putea, dacă este ceva mult prea mare, prea înalt pentru noi ca să-l cuprindem?“

Trebuie să înţelegem care sunt limitele noastre, fiindcă, în cele din urmă, îndoiala se naşte, în parte, şi din aşteptările noastre nerealiste cu privire la certitudine. Credem că ar trebui să fim în stare să dovedim cu absolută certitudine că lucrurile sunt adevărate – că, de exemplu, Dumnezeu există. Dar nu este deloc aşa, spune autorul.

În capitolul doi, „Îndoiala şi căutarea în zadar a certitudinii“, autorul surprinde două idei. În primul rând, siguranţa absolută este rezervată doar unei mici categorii de credinţe – de pildă, lucruri evidente sau pe care le putem demonstra în mod logic. Dar acestea nu te vor mişca cu nimic. Genul de lucruri pe care le poţi cunoaşte cu absolută certitudine nu sunt, de fapt, chiar atât de importante. Însă cele care contează cu adevărat în viaţă nu pot fi dovedite cu certitudine, fie că e vorba despre valori etice, atitudini sociale sau credinţe religioase.

În plus, întotdeauna va rămâne o doză de îndoială în orice afirmaţie care trece dincolo de sfera logicii şi a propoziţiilor evidente. Nu doar creştinismul se găseşte în această situaţie, ci şi ateismul sau marxismul. În general, oricine doreşte să vorbească despre scopul vieţii trebuie să facă afirmaţii care se întemeiază pe credinţă, nu pe certitudine absolută. A crede în Isus reclamă un salt de credinţă, dar tot un asemenea salt e necesar şi dacă Îl respingi. În ambele cazuri rămâne un rest de îndoială. Aşadar, a crede nu înseamnă credinţă fără dovezi, ci a te încrede fără rezerve – o încredere în Dumnezeu care S-a arătat vrednic de această încredere.

Credinţa are trei elemente principale, spune McGrath. În primul rând, este vorba de încrederea în Dumnezeu. Adică încrederea în faptul că Dumnezeu este vrednic de crezare, că este credincios şi că te poţi baza pe El. În al doilea rând, credinţa înseamnă a-L înţelege mai mult pe Dumnezeu, pe Isus Hristos, natura şi destinul uman. A fi creştin înseamnă a ne întâlni cu realitatea lui Dumnezeu, iar a fi ucenic înseamnă a permite acestei întâlniri să ne modeleze felul în care gândim şi acţionăm. Pentru că, în al treilea rând, credinţa este ascultare. Credinţa trebuie să se reflecte în acţiunile noastre. Credinţa rămâne vie în noi şi câştigă tărie mai mult trăind-o, decât făcând speculaţii filosofice despre ea.

Capitolul trei al cărţii Îndoială şi credinţă de Alister McGrath este dedicat creştinilor care simt că oricine altcineva este foarte sigur de ceea ce susţine, în timp ce ei sunt singurii care au îndoieli, şi se numeşte „Îndoiala în alte concepţii despre lume şi viaţă“, ocupându-se în special de ateism.

Creştinii tind să creadă că îndoiala este doar problema lor. Dar nu este, afirmă autorul. Este o problemă pentru orice concepţie despre lume şi viaţă – fie că e vorba despre iudaism sau islamism, ateism sau orice altă religie. În plus, mulţi oameni posedă această concepţie simplistă cum că ateismul are de-a face cu faptele, în vreme ce creştinismul are de-a face cu credinţa.

Putem oare dovedi cu certitudine că Dumnezeu există? Răspunsul scurt este „nu“. Dacă ai timp să studiezi istoria argumentelor filosofice în favoarea existenţei lui Dumnezeu, vei afla că sunt semnificative, dar nu decisive. Adeseori creştinii tind să vadă numai una dintre faţetele acestei afirmaţii – respectiv că nimeni nu poate dovedi în mod logic că Dumnezeu există. Dar mai există o altă faţetă. Nimeni nu poate tăgădui că Dumnezeu există. Aşadar creştinul care se încrede în Dumnezeu face asta prin credinţă. Dar vezi că şi ateul face exact acelaşi lucru? Întrucât nu poate dovedi că Dumnezeu nu există, ateismul este tot o formă de credinţă.

Argumentaţia ateilor se desfăşoară în felul următor: voi vreţi ca Dumnezeu să existe. Deci Îl inventaţi. Inventaţi concepţiile voastre religioase astfel încât să corespundă obiectului dorinţei voastre. Dar să ne gândim la comandantul unui lagăr de exterminare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu ar fi o mie şi unul de motive să presupunem că el spera ca Dumnezeu să nu existe, având în vedere ce îl aşteaptă în ziua judecăţii?

Adeseori oamenii resping ideea de Dumnezeu pentru că tânjesc după autonomie, după dreptul de a face ceea ce le place, fără amestecul vreunui Dumnezeu. Astfel, nu mai e cazul să îşi facă griji cu privire la judecata divină. Resping credinţa în Dumnezeu tocmai pentru că acest lucru li se potriveşte. Asta îşi doresc. Dar nu înseamnă că aşa stau lucrurile şi în realitate.

Înainte de a discuta câteva dintre cele mai obişnuite îndoieli pe care le au creştinii, îndoieli cu privire la Evanghelie, la noi înşine, îndoieli cu privire la Isus, în special, şi la Dumnezeu în general, Alister McGrath examinează ideea de îndoială.

Noul Testament nu foloseşte doar un cuvânt pentru a numi „îndoiala“. Foloseşte o mulţime de cuvinte, fiecare dintre acestea aruncând o altă lumină asupra unui aspect cu totul particular a ceea ce înseamnă îndoiala. De exemplu, după învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe munte. Matei descrie astfel scena: „Când l-au văzut ei, i s-au închinat, dar unii s-au îndoit.“ Cuvântul grecesc folosit aici are sensul de „a da înapoi“ sau „ a ezita“. Aceeaşi idee o putem regăsi şi în scena în care Petru ezită să coboare din barcă şi să meargă pe apă până la Isus. Ezitarea trădează lipsa de încredere. Şovăiala noastră de a accepta Evanghelia din toată inima oglindeşte o lipsă fundamentală de încredere în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui.

În Noul Testament, poate fi observat şi un alt sens, mai subtil: „a te certa cu tine însuţi“. Eul nostru vechi trăieşte încă. Vechiul eu e cât se poate de sceptic cu privire la făgăduinţele lui Dumnezeu, în vreme ce noul eu doreşte să le îmbrăţişeze cu dragă inimă. Astfel, îndoiala poate fi un simptom al lipsei de dedicare faţă de Dumnezeu.

Pe lângă lipsă de încredere, nehotărâre şi lipsă de dedicare, în Noul Testament mai găsim şi îndoiala ca stare sufletească. Lui Toma i-a fost greu să creadă că Isus a înviat. Îndoiala este atitudinea constantă de a-L plasa pe Dumnezeu sub semnul întrebării, pe când credinţa este atitudinea constantă de încredere şi deschidere faţă de El.

Într-o lume postmodernistă este greu să accepţi că Evanghelia este singura cale spre mântuire, iar într-o lume în plin progres tehnologic, în care lucrurile se demodează cu rapiditate, apare un mare motiv de îngrijorare pentru mulţi: nu va ajunge oare Evanghelia nerelevantă? Iată ce răspunde Alister McGrath în capitolul său dedicat îndoielilor cu privire la Evanghelie:

Mai întâi, trebuie să fim pe deplin conştienţi de faptul că dilema umană rămâne neschimbată. Evanghelia nu este o formă de înţelepciune omenească ce se va perima peste un anumit număr de ani, ci un mesaj veşnic relevant despre Dumnezeu şi despre noi înşine şi, mai presus de toate, despre relaţia noastră cu El, întemeiată pe moartea şi învierea lui Isus Hristos.

Dilema umană este aceeaşi ieri, azi şi în veci: nevoia noastră de iubire, nevoia unei speranţe în faţa morţii, nevoia de a ne elibera de păcat. Evanghelia identifică aceste năzuinţe şi nevoi profunde din fiinţa omenească. […] Nu avem de a face cu o invenţie omenească, ci cu Dumnezeu care, în îndurarea Sa, ni S-a descoperit, o descoperire de sine care afirmă şi vine în întâmpinarea nevoilor omenirii.

Alte două capitole ale cărţii Îndoială şi credinţă sunt dedicate îndoielilor cu privire la Dumnezeu şi cu privire la Isus Hristos. Alister McGrath rezumă câteva dintre argumentele în favoarea existenţei lui Dumnezeu şi în favoarea existenţei şi învierii lui Isus Hristos, argumente pe care vă invităm să le descoperiţi nu doar în cartea sa, ci şi în cărţile lui C.S. Lewis, Ravi Zacharias, Lee Strobel şi ale altor autori cunoscuţi, pe care autorul le propune în final pentru studiu suplimentar.

Însă frământările legate de Dumnezeu se referă la mai mult decât la existenţa Lui. Rămâne El credincios promisiunilor făcute? Mă iubeşte cu adevărat pe mine, un păcătos? Aceste întrebări îi tulbură pe mulţi creştini, în special când au de parcurs o porţiune aridă a drumul spiritual.

Autorul ne aminteşte că atât Vechiul, cât şi Noul Testament afirmă că Dumnezeu ne face promisiuni. Multe dintre acestea sunt pline de forţă şi ne ating profund. În calitatea noastră de creştini trebuie să învăţăm să ne încredem în promisiunile pline de har ale lui Dumnezeu. Dar cât de vrednice de crezare sunt aceste promisiuni?

Pentru scriitorii Noului Testament, venirea Unsului lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său este una dintre cele mai reuşite demonstraţii ale credincioşiei lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. Venirea lui Hristos este privită ca o împlinire a marilor proorocii din Vechiul Testament despre venirea lui Dumnezeu pentru a locui în mijlocul poporului Său, tot aşa cum învierea este privită ca împlinirea promisiunii răscumpărării.

Şi, pe temeiul credincioşiei Lui faţă de vechile făgăduinţe, noi putem să le credem pe cele care îşi aşteaptă împlinirea – marile făgăduinţe din Noul Testament despre înnoirea tuturor lucrurilor şi despre viaţa veşnică. Prin viaţa, moartea şi învierea Sa, Isus a dovedit credincioşia lui Dumnezeu faţă de promisiunile făcute. Iar pentru noi, astăzi, e mult mai uşor decât pentru sfinţii Vechiului Testament să credem aceste promisiuni ale lui Dumnezeu, fiindcă ei nu au apucat să vadă împlinirea lor în Isus.

E de înţeles că îndoiala apare din pricina faptului că înţelegem doar în parte realitatea. Nu pricepem totul pe de-a-ntregul. Dar cât de important este acest lucru?

Evanghelia nu pretinde că ne explică fiecare aspect al vieţii de credinţă, dar ne făgăduieşte, totuşi, că Dumnezeu va fi alături de noi în viaţa aceasta. În cele din urmă, ceea ce contează mai mult decât explicaţia deplină a lucrurilor este prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu în viaţa credinciosului, ne încurajează Alister McGrath.

Penultimul capitol al cărţii Îndoială şi credinţă ne prezintă câteva strategii de a face faţă îndoielii în viaţa de credinţă. În primul rând, autorul tratează problema agresivităţii culturii seculare. Ostilitatea unei mari părţi din societatea occidentală modernă pare foarte ameninţătoare. Însă, ne atrage atenţia autorul, reacţia maselor faţă de un anumit lucru nu are nicio legătură cu ideea de adevăr. S-ar putea ca oamenii să-ţi ridiculizeze credinţa în Dumnezeu, dar nu înseamnă că ea este neapărat greşită. Majoritatea habar nu au ce este creştinismul de fapt. S-ar putea ca, explicându-le ce cred creştinii şi de ce cred aşa, parte din ostilitatea lor şi din lipsa lor de înţelegere să înceapă să dispară. S-ar putea să te găseşti în poziţia privilegiată de a-i putea ajuta pe alţii să vină la credinţă tocmai înlăturându-le prejudecăţile şi ideile răstălmăcite cu privire la evanghelie.

Ai grijă să nu te izolezi şi să trebuiască să înfrunţi de unul singur presiunea societăţii. Lumea vrea să te izoleze, să te demoralizeze, să-ţi surpe încrederea în tine însuţi şi în evanghelie. E bine să petreci timp cu alţii care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume ca tine. Încurajează-ţi fraţii şi lasă-te încurajat de ei.  

Nu te îngrijora peste măsură din pricina îndoielii, spune autorul. Îndoiala te face să îţi îndrepţi atenţia spre tine însuţi, spre neliniştile tale, şi te opreşte să te mai încrezi în Dumnezeu. Preocupându-te cu îndoiala, îţi slăbeşti sau chiar îţi nimiceşti ancora de salvare, care te leagă de Dumnezeul cel viu; te laşi distras de la viaţa de rugăciune şi devoţiune. Acest gen de preocupare fără rost cu îndoiala îţi paralizează dezvoltarea spirituală. Şi astfel, stagnezi din pricina lipsei de motivaţie de a mai creşte.

Îndoiala este o invitaţie la creştere spirituală, pentru că ea poate fi semnul unei credinţe neglijate, al unei credinţe considerate a fi un lucru absolut firesc, dar care nu a fost alimentată şi căreia nu i s-a permis să se dezvolte. De aceea, este necesar să dezvoltăm strategii care să permită credinţei noastre să se dezvolte. Asta nu înseamnă că trebuie să ne străduim să credem mai mult, ci să îngăduim credinţei să se sprijine pe temelii personale şi doctrinare mai solide.

Citeşte Biblia după un plan de studiu zilnic. Încearcă să memorezi pasaje, foloseşte un comentariu biblic care să te ajute să pricepi sensul pasajelor. Lasă mintea şi inima să conlucreze. Astfel, credinţa va începe să devină ascultare.

Citeşte cărţi care să îţi stimuleze gândirea cu privire la conţinutul credinţei tale. Aşa cum spuneam mai sus, C.S. Lewis este unul dintre autorii recomandaţi de Alister McGrath, cu cărţile sale Creştinism pur şi simplu, Problema durerii şi Despre minuni sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr.

De asemenea, citeşte cărţi care să îţi stimuleze gândirea cu privire la rugăciune şi la închinare. Autorul ni-l recomandă pe călugărul Thomas de Kempis, cu colecţia sa de cugetări Imitatio Christi sau culegerea Practicarea prezenţei lui Dumnezeu a Fratelui Laurenţiu, cel care a experimentat rugăciunea şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul activităţilor şi muncilor obişnuite, ca bucătar şi cizmar într-o mănăstire.

Îndoiala este un subiect pe care mulţi creştini îl găsesc ca fiind deopotrivă dificil şi sensibil, concluzionează autorul. S-ar putea să vadă îndoiala ca pe ceva ruşinos şi ca pe o lipsă de loialitate, la acelaşi nivel cu erezia. Ca urmare, este ceva despre care nu vor – sau nu vor vrea – să vorbească. Alţii cad în capcana opusă – sunt preocupaţi în totalitate de îndoială. Sunt copleşiţi de ea. Totuşi, îndoiala este un lucru prea important ca să fie tratat doar în aceste două feluri. Privită în mod pozitiv, îndoiala poate fi o modalitate de a redescoperi profunzimile credinţei şi de a-ţi spori devotamentul faţă de evanghelie.

Îndoiala este un semn de aducere-aminte a faptului că trebuie să Îl descoperim pe acest Dumnezeu care ne-a chemat şi care ne invită să Îl cunoaştem mai mult şi mai profund. Fii sigur că „Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta“.

Mie mi s-a părut o carte foarte bine scrisă, argumentaţia e foarte clară şi uşor de urmărit, care conţine o cantitate incredibilă de informaţie într-un număr relativ mic de pagini (142). Cred că se adresează în special tinerilor credincioşi care se află la începutul vieţii creştine, dar cred că ceea ce spune Alister McGrath poate fi de folos tuturor, aşa că v-o recomand cu căldură!

Pentru mai multe informaţii despre autor, proiectele sale şi alte articole şi resurse, vizitaţi site-ul său, alistermcgrath.weebly.com.

Reclame

Un gând despre “„Îndoială şi credinţă“ de Alister McGrath

  1. Mi-a placut in mod special pasajul urmator:

    „Credinţa are trei elemente principale, spune McGrath. În primul rând, este vorba de încrederea în Dumnezeu. Adică încrederea în faptul că Dumnezeu este vrednic de crezare, că este credincios şi că te poţi baza pe El. În al doilea rând, credinţa înseamnă a-L înţelege mai mult pe Dumnezeu, pe Isus Hristos, natura şi destinul uman. A fi creştin înseamnă a ne întâlni cu realitatea lui Dumnezeu, iar a fi ucenic înseamnă a permite acestei întâlniri să ne modeleze felul în care gândim şi acţionăm. Pentru că, în al treilea rând, credinţa este ascultare. Credinţa trebuie să se reflecte în acţiunile noastre. Credinţa rămâne vie în noi şi câştigă tărie mai mult trăind-o, decât făcând speculaţii filosofice despre ea”

    Well put! A reflectat destul de mult din ce vedeam si simteam si eu c-ar fi credinta.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s