Cu siguranță vă este cunoscut acest cântec, fie în engleză, fie în română și chiar dacă nu l-ați cântat personal niciodată în vreo biserică, cu siguranță l-ați auzit în alte contexte. De titlul lui în original – Amazing Grace – se leagă titlul cărții pe care v-o aduc azi în atenție.
Prezentând-o în această primăvară ne-am îndeplinit o promisiune și, într-un fel, o datorie de a discuta despre o carte pe care am neglijat-o atât de mulți ani, deși autorul ei este unul dintre primii pe care i-am prezentat în emisiune. Mărturisesc că nici titlul în limba română nu m-a atras s-o citesc, pentru că este, într-un fel, destul de departe de jocul de cuvinte din original.
Este vorba despre volumul Tulburătoarele descoperiri ale Harului de Philip Yancey. O variantă destul de lungă și greu de reținut pentru mult mai percutantul titlu original – What’s So Amazing About Grace? – De ce e harul atât de măreț?
Probabil pentru că în limba română titlul acestui imn nu face parte din cultura generală a omului de rând, editura a ales acest titlu care încearcă să înglobeze multiplele fațete ale acestui concept și multele unghiuri din care pune Philip Yancey problema în acest volum. Cu toate acestea, tot mi se pare că e un titlu care poate descuraja cititorul și te trimite cu gândul un pic în alte direcții.
În sezonul 19 am prezentat cartea În criză de har de Philip Yancey care este într-un fel o continuare a primei sale cărți pe această temă, care aprofundează însă un anumit aspect al problemei, și anume, lipsa de har. Găsiți acest episod aici.
Atunci v-am promis că o să citim și Tulburătoarele descoperiri ale Harului pentru că nu se putea ca tocmai această carte clasică a lui, apărută în 1997, să ne lipsească din palmares.
În plus, după cum veți vedea, deși el face referire la circumstanțele politice și sociale din America anilor ‘90 (dar și ‘60), problematica generală – a unei lumi aflate în tot felul de crize, care are nevoie de har pentru a le depăși este la fel de actuală.
Până să ofere o definiție a termenului, Philip Yancey prezintă mai întâi starea de fapt în capitolele introductive: Numeroasele utilizări ale cuvântului nasc în mine convingerea că harul (grația) are într-adevăr însușiri tulburătoare (amazing). În el se reflectă esența Evangheliei tot așa precum în stropul de apă se zugrăvește chipul soarelui. Lumea însetează după har în cele mai nebănuite alcătuiri ale ei; n-are să ne mire, așadar, că imnul „Mărețul har” (Amazing Grace) se instalează în topurile celor mai populare zece cântece chiar și după două sute de ani. În privința unei societăți părând a-și fi pierdut reperele, lipsită de făgăduințele uscatului, nu cunosc să existe o albie mai nedezmințită în care se poate arunca ancora credinței.
Ciudat este că, uneori, harul mi se pare îndestulător tocmai în rândurile bisericii, o instituție întemeiată să vestească, în cuvintele lui Pavel, „Evanghelia harului lui Dumnezeu”, observă însă Philip Yancey.
La întrebarea „Dacă spun creștin evanghelic, care este primul lucru care vă vine în minte?” mi se răspunde cel mai ades în termenii unor activități politice: activiștii radicali pentru dreptul la viață, adversarii drepturilor acordate homosexualilor, cei care sprijină cenzurarea internetului. Niciodată – nici măcar o dată – nu mi s-a spus ceva care să-mi sugereze vreun aspect legat de har. După cum se pare, nu acesta este izul pe care îl împrăștie creștinii în lume, remarcă el cu tristețe.
În condițiile unei culturi puternic secularizate, biserica își vădește mai degrabă înstrăinarea de har prin afișarea unui spirit de superioritate morală ori a unei atitudini radicale împotriva adversarilor cu care se confruntă în cadrul „războaielor culturale”.
„Lumea poate face aproape orice la fel de bine sau chiar mai bine decât biserica”, spune George MacDonald. „Nu trebuie să fii creștin pentru a construi case, a-i hrăni pe cei flămânzi ori a-i vindeca pe cei bolnavi. Un lucru însă nu-i stă în putere lumii. Ea nu poate dărui harul” MacDonald, aduce astfel, în discuție singura și cea mai semnificativă contribuție a bisericii. Unde altundeva va fi de găsit harul?
Rememorându-mi propriul pelerinaj, scrie Philip Yancey, punctat de rătăciri, ocolișuri și drumuri închise, înțeleg astăzi că faptul determinant pe parcursul tuturor acestor căutări a fost dorința de a mă afla în prezența harului. M-am îndepărtat, pentru o vreme, de biserică din pricina neîndestulătoarei trăiri a harului. M-am întors, pe urmă, întrucât nu-l găsisem niciunde altundeva.
Tainele harului mi-au rămas mie însumi prea puțin descoperite, nu m-am dovedit la fel de darnic pe cât mi-a fost dat să primesc și nu mă consider nici pe departe un „expert” în domeniu. Iată, în fapt, ceea ce mă obligă să scriu. Caut să cunosc, să înțeleg, să trăiesc mai profund harul. N-aș îndrăzni – riscul unei asemenea întreprinderi este cât se poate de real – să scriu o carte dizgrațioasă despre har. Îl rog, așadar, pe cititor să înțeleagă încă de la început, că va avea de-a face cu scrierea unui pelerin a cărui singură autoritate o reprezintă nevoia de a trăi întru har.
Pentru a ajunge la o posibilă definiție a „harului” Philip Yancey prezintă în continuare cum este ilustrat acest concept în viața și cuvântările lui Isus, care la rândul lor ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe „Tatăl bolnav de iubire”, după cum îl numește el chiar în titlul unui capitol.
Conceptul unei iubiri pe care Dumnezeu o împărtășește fără plată, în lipsa oricăror determinări, se opune oricărui instinct al umanității. Calea budistă întemeiată pe opt cerințe, doctrina hinduistă a karmei, legământul iudaic, codul musulman de legi – toate aceste moduri de gândire presupun anumite modalități de a-ți merita încuviințarea divină. Singur creștinismul are îndrăzneala de a defini iubirea lui Dumnezeu ca fiind necondiționată, arată el.
Isus ne vorbește despre un tată care alege să se umilească în fața tuturor, alergând să-și întâmpine fiul nesăbuit în stare să prăpădească jumătate din averea familiei. Nu urmează, aici, nicio morală înțepată: „Așa-ți trebuie. Sper că te-ai învățat minte!” Dimpotrivă, Isus ne prezintă bucuria fără margini a tatălui – „Acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut și a fost găsit” – adăugând cu entuziasm: „Și au început să se veselească.”
Nu reticența lui Dumnezeu pune stavilă iertării – „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și I s-a făcut milă de el” – ci, a noastră. Brațele lui Dumnezeu sunt mereu deschise; noi suntem cei care Îi întoarcem spatele.
Isus ne spune de fapt: „Vreți să știți cum este să te simți Dumnezeu? Atunci când vreunul dintre acești omuleți cu două picioare se întoarce spre Mine, am sentimentul că Mi-am recăpătat un bun dintre cele mai de preț, pe care crezusem că l-am pierdut pentru totdeauna.” Pentru Dumnezeu Însuși, e ca și cum ar fi scos la lumină o comoară căutată de-o viață.
Cu prilejul uneia dintre ultimele înfăptuiri ale Sale, Isus a iertat un tâlhar țintuit pe cruce, știind prea bine că acesta se convertise, pur și simplu, de spaimă. Tâlharul cu pricina n-ar fi luat niciodată parte la ședințele de studiu biblic, n-ar fi intrat niciodată într-o sinagogă ori într-o biserică și nu s-ar fi străduit niciodată să îndrepte lucrurile față de cei cărora le-a greșit. N-a spus decât: „Doamne, adu-ți aminte de mine”, iar Isus i-a făgăduit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” N-a fost decât un alt memento surprinzător al faptului că harul nu izvorăște din ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, ci din ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.
Am înțeles, atunci, de unde mânia lui Dumnezeu în pasajele profeților. Oamenii s-au priceput de minune să-L rănească, iar Dumnezeu a urlat de durere, scrie Philip Yancey într-un mod atât de impresionant.
Ori de câte ori citesc cuvântările lui Dumnezeu care încep neîndurător și sfârșesc în lacrimi nu pot decât să mă minunez în fața acestui Dumnezeu care Se lasă umilit într-o asemenea măsură doar pentru a întoarce și celălalt obraz: „Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele?”. Să ne închipuim că, în locul lui Efraim și al lui Israel, stau scrise numele noastre. În miezul Evangheliei se află un Dumnezeu care Se lasă cu de la Sine putere prins în vârtejul neînfrânt al iubirii.
Și ajungem astfel la definiția pe care o propune Philip Yancey: Prin har se înțelege faptul că nimic din ceea ce am înfăptui nu-L poate determina pe Dumnezeu să ne iubească mai mult. Pe de altă parte, prin har se înțelege faptul că nimic din ceea ce am înfăptui nu-L poate determina pe Dumnezeu să ne iubească mai puțin.
În următoarele capitole ale cărții Philip Yancey povestește despre trecutul propriei familii și despre iertare atât la nivel individual, cât și la nivel de națiuni, în contextul tuturor conflictelor mai mult sau mai puțin recente.
Înstrăinarea de har fisurează pe nesimțite relațiile dintre mamă și fiică, tată și fiu, frate și soră, oameni de știință, prizonieri, triburi și rase. Nebăgată în seamă, fisura se lărgește până naște adevărate hăuri, spumegând de înstrăinare, peste care se mai poate trece doar printr-un singur mijloc: puntea din funii subțiri a iertării.
Iertarea se dovedește dureros de dificilă, iar rana celui înșelat se cicatrizează anevoie, cu mult după ce faptele au fost iertate. Iertarea intervine ca un fapt nefiresc.
Harul este nedrept, acesta fiind și motivul pentru care stârnește atâta nedumerire.
Isus ne-a învățat să spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” Isus atârna iertarea lui Dumnezeu de voința omului de a ierta greșeala. Pentru că doar experiența de a fi tu însuți iertat îți îngăduie să devii iertător.
Într-o lume aflată sub legile înstrăinării de har, Isus ne cere – sau, mai bine zis, ne poruncește – să răspundem prin iertare. Nevoia de iertare este atât de profundă încât se vădește mai presus de orice îndatorire „religioasă”: „Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului, și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău: apoi vino de adu-ți darul.”
Din punct de vedere teologic, evangheliile oferă un răspuns limpede în privința motivului pentru care Dumnezeu ne cere să iertăm: pentru că, înainte de toate, faptul însuși stă în firea lui Dumnezeu.
Fiii Tatălui sunt chemați să se supună unei legi superioare, astfel încât să i se asemene Tatălui iertător. Suntem chemați să fim aidoma lui Dumnezeu, să fim recunoscuți ca făcând parte din familia lui Dumnezeu, arată Philip Yancey.
Evanghelia harului începe și se termină cu iertarea. Iar oamenii înalță imnuri precum „Mărețul har” dintr-un singur motiv: harul este singura forță a universului îndeajuns de mare încât să frângă lanțurile unor generații întregi. Singur harul ne mântuiește de înstrăinare.
În miezul parabolelor lui Isus referitoare la har stă un Dumnezeu care face primul pas spre noi: un tată bolnav de iubire alergând să-și întâmpine fiul risipitor, un împărat care iartă o datorie prea mare pentru orice rob, un gospodar care-i plătește pe lucrătorii veniți spre sfârșitul zilei cu aceeași sumă ca și pe cei scutiți dis-de-dimineață, un stăpân căutând la răspântii de drumuri nuntași nevrednici.
Dumnezeu a sfărâmat implacabila lege a păcatului și a răzbunării venind pe pământ, curățindu-ne de ceea ce a fost mai rău în noi prin răstignire și preschimbând cruzimea acestei osânde în mijloc de tămăduire a condiției umane. Golgota a fost de natură să înlăture impasul dintre dreptate și iertare. Supunându-se, nevinovat, rigorilor nemiloase ale dreptății, Isus a rupt pentru veșnicie fatidica înlănțuire a înstrăinării de har, scrie Philip Yancey.
În Partea a III-a a cărții Tulburătoarele descoperiri ale harului acesta scrie despre iertare și har în fața rasismului sau a altor diferențe care îi fac pe oameni să se ocolească, dacă nu chiar să se urască din cauza lor.
Din nou, Philip Yancey ne oferă exemplul suprem al Mântuitorului: Apropierea lui Isus de oamenii „necurați” a avut darul să-i dezamăgească pe compatrioți, fapt de natură să conducă, în cele din urmă, la răstignirea Sa. În esență, Isus nu făcuse decât să invalideze principiul mult îndrăgit al Vechiului Testament, accesul străinilor strict interzis, substituindu-i noua lege a harului: „Toți suntem niște străini, însă Dumnezeu ne iubește fără deosebire.”
Treaptă cu treaptă, Isus a năruit scara ierarhică de acces spre Dumnezeu. I-a invitat pe schilozi, pe păcătoși, pe străini și pe neevrei – „necurații” – să ia parte la ospățul lui Dumnezeu. Oare nu prorocise Isaia chemarea tuturor popoarelor la marea sărbătoare?
De aceea, scrie Yancey, Făptuirile lui Isus mi se dezvăluie mai degrabă ca o împlinire, iar nu o abolire, a legilor din Vechiul Testament. Dumnezeu „sfințise” creația prin despărțirea sacrului de profan, a curatului de necurat. Isus n-a anulat principiul sfințitor, ci i-a schimbat mai curând izvorul. Noi înșine putem deveni solii sfințeniei lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu locuiește acum în noi. Putem păși în mijlocul unei lumi necurate, aidoma lui Isus, străduindu-ne pe toate căile să dăm naștere sfințeniei. Suferinzii și infirmii nu sunt focare de infecție, ci vase în care se poate revărsa îndurarea lui Dumnezeu. Suntem chemați să deschidem calea acestei îndurări, să fim purtătorii harului, nicidecum făpturile sterile ale spaimei de contagiere.
O expresie folosită atât de Petru, cât și de Pavel îmi sugerează una dintre cele mai grăitoare imagini ale Noului Testament, scrie Yancey în continuare. Suntem chemați să împărtășim ori să „răspândim” harul lui Dumnezeu, spun cei doi apostoli. O imagine care mă trimite cu gândul la demodatul „pulverizator” folosit de femei, înainte de apariția tehnologiei moderne a spray-ului. Comprimând pompa de cauciuc a sticlei, țâșnesc prin orificiul minuscul de la celălalt capăt stropi fini de parfum. Câteva picături înmiresmează un trup întreg: câteva pulverizări împrospătează aerul unei camere întregi. Iată cum ar trebui să lucreze harul, cred eu. El nu convertește numaidecât o întreagă lume sau societate, însă curăță, fără îndoială, atmosfera.
Însă, remarcă el în continuare, imaginea precumpănitoare a creștinilor s-a preschimbat din cea a unui pulverizator de parfum în cea a unui alt fel de dispozitiv: insecticidul exterminatorilor. Un gândac! Pompează, împroașcă, pompează, împroașcă. O pată de necurăție! Pompează, împroașcă, pompează, împroașcă. Unii dintre creștinii pe care îi cunosc și-au asumat misiunea de „exterminatori morali” ai societății infestate de rău în care trăiesc.
În capitolul 14, Răstălmăciri, Yancey aduce în discuție o problemă serioasă cu care s-a confruntat în mod direct și anume, abuzul de har. Pentru că, nu-i așa, ne putem întreba pe drept cuvânt: De ce să fiu bun? De vreme ce știi dinainte că vei fi iertat, de ce să nu te alături bacanalelor păgâne? Mănâncă, bea și veselește-te, fiindcă Dumnezeu are să te ierte mâine.
Această concepție provine dintr-o confuzie între îngăduință și iertare. C.S. Lewis scria: A îngădui un rău înseamnă, pur și simplu, a-l ignora, a-l înțelege ca și cum ar fi un lucru bun. Însă iertarea, pentru a fi deplină, trebuie deopotrivă acceptată și oferită: iar un om care nu-și recunoaște vinovăția nu se vrea nici iertat.
Din acest punct de vedere, oamenii se împart în două categorii, dar acestea nu sunt: vinovați și neprihăniți, după cum am putea crede, ci mai degrabă două categorii de vinovați. Vinovați care își recunosc greșelile și vinovați împăcați cu ei înșiși, două grupuri prezente în aceeași scenă din Ioan 8 (femeia prinsă în adulter).
Faptul de a porni pe calea lui Dumnezeu cu întrebarea „Cum pot să scap basma curată?” nu dovedește decât că nu înțelegem ce vrea Dumnezeu de la noi, scrie Philip Yancey. Dumnezeu Se așteaptă la o cu totul altă relație, nicidecum la cea dintre un rob și stăpânul acestuia nevoit să-și impună autoritatea cu biciul. Dumnezeu nu e un șef sau un patron, și niciun duh al lămpii dispus oricând să ne îndeplinească orice dorință.
Într-adevăr, Dumnezeu caută o apropiere mai intimă chiar decât cea mai profundă relație între oameni, legătura pe viață dintre un bărbat și o femeie. Dincolo de vrednicia unui comportament lăudabil, Dumnezeu îmi cere o inimă. Prin „faptele mele bune” nu vreau să cresc în ochii soției mele, ci să o încredințez de toată iubirea mea. Totodată, Dumnezeu vrea să slujesc „într-un Duh nou”, nu din obligație, ci din dorință. „Ucenicia”, spune Clifford Williams, „înseamnă, pur și simplu, viața izvorâtă din har.”
Câtă vreme vom înțelege pe deplin ce a făcut Hristos pentru noi, vom face tot ce ne stă în puteri ca, din recunoștință, să trăim „vrednici” de o asemenea neînchipuită iubire. Vom căuta sfințenia nu pentru a dobândi iubirea lui Dumnezeu, ci tocmai pentru că ea ne este deja dată. După cum îi spunea Pavel lui Tit, harul lui Dumnezeu „ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie.”
În concluzie, scrie Philip Yancey, când sunt ispitit să mă retrag cu groază din calea păcătoșilor, a celor „diferiți”, îmi închipui cum trebuie să Se fi simțit Isus în lume. Desăvârșit, fără prihană, Isus avea tot dreptul să fie îngrețoșat de purtarea celor din jur. Cu toate acestea, S-a apropiat de păcătoși cu milostivire, nicidecum pornit să-i judece.
Cel atins de har nu mai poate să-i privească pe rătăciți ca pe niște „nelegiuiți” sau „sărmani neajutorați”. Și nici nu mai caută semnele „vredniciei de a fi iubit”. Harul dezvăluie faptul că Dumnezeu ne iubește în virtutea a ceea ce este Dumnezeu, nu pentru că ne-am câștiga acest drept. Categoriile valorice ale vredniciei nu-și mai găsesc aici rostul.
Creștinismul pornește de la un principiu mai ușor de propovăduit decât de trăit, care spune: „Urăște păcatul, dar iubește-l pe păcătos.” Trăirea autentică a acestuia, în virtutea sublimei pilde a lui Isus, le-ar deschide creștinilor o cale de neoprit spre împlinirea menirii care le-a fost dată, aceea de a împărtăși lumii harul lui Dumnezeu.
Acestea sunt concluziile lui Philip Yancey la finalul cărții Tulburătoarele descoperiri ale harului, el însuși fiind crescut într-un mediu creștin fundamentalist, legalist, rasist, de influențele căruia cu greu s-a dezbărat, după ani de zile de lupte interioare, după cum mărturisește el însuși în carte. Deși subiectul este vital pentru vremurile pe care le trăim, în care lumea e obosită de pandemie, reinflamări ale rasismului, războaie interminabile sau pericolul ca altele să înceapă și abordarea lui Philip Yancey este foarte cuprinzătoare, această carte nu este scrisă într-un mod care să o înscrie printre preferatele mele din opera lui. Cumva se vede că este o carte de la începutul carierei sale, în care citează foarte mult, are capitole întregi în care doar povestește un film sau o carte, care îi vor sluji apoi ca ilustrație pentru ideile susținute, ceea ce mie, personal, mi-a îngreunat lectura.
Mi-a plăcut cu mult mai mult În criză de har care cumva continuă și actualizează temele din acest volum. Cu toate acestea, cred că este nevoie de lectura ambelor pentru a avea o perspectivă cât mai cuprinzătoare a subiectului, o prezentare care nu este, evident, exhaustivă, având în vedere subiectul în discuție, dar care, mi s-a părut mie, a abordat, măcar și pe scurt, cam toate unghiurile din care poate fi discutat harul.
Descoperă mai multe pasaje și impresii în episodul dedicat ei aici:
Alte cărți de Philip Yancey:
„Isus pe care nu L-am cunoscut“
„Biblia pe care a citit-o Isus“
„În criză de har – Ce se mai aude cu vestea cea bună?”
„Unde este Dumnezeu când sufăr?“
„Întrebarea care nu dispare niciodată – de ce?”
„Rugăciunea“ – partea I, partea a II-a, partea a III-a
„În căutarea Dumnezeului nevăzut“
„Dezamăgit de Dumnezeu” de Philip Yancey (din seria Recomandările prietenilor)
„O făptură atât de minunată“ de Philip Yancey şi Dr. Paul Brand
„Creaţi după chipul Său“ de Philip Yancey şi Dr. Paul Brand
„Darul durerii” de Dr. Paul Brand și Philip Yancey
CARTEA E O VIAȚĂ 