Acesta este al patrulea și ultimul articol din seria inspirată de cartea lui Pierdomenico Baccalario, 40 de cărți de citit ca să crești mare, ce cuprinde propria mea listă. Puteți citi aici primul articol, aici pe al doilea și aici pe al treilea. Deși am încercat să includ titluri cât mai diverse, nu m-am putut despărți de cărțile care m-au crescut pe mine mare (cititoare) și, deci, o mare doză de subiectivitate rămâne. De asemenea, din dorința de a mă limita la acest număr, cu siguranță sunt multe alte titluri valoroase pe care nu le-am inclus, dar pe care vă invit să le adăugați în comentarii.
Dacă poate în articolul anterior vi s-a părut că erau cam multe personaje principale feminine și prea puține masculine, în ultimul set de 10 cărți echilibrez balanța și vă propun (neintenționat, din nou, așa s-au „potrivit”) mai multe cărți în care personajele principale sunt băieți. Pentru că, da, avem nevoie de mai multe astfel de modele literare, și ca mamă de băiat observ că mai degrabă sunt reprezentate fetele foarte bine în cărțile pentru copii (mai ales în cele pentru copii mai mici), iar dacă e totuși vorba despre niște personaje masculine, acestea iau forma unor animale (spre frustrarea mea!).
Cu aceste cărți deja începem să ne îndepărtăm de preocupările copilăriei și trecem la cele ale adolescenței și ale tinereții timpurii, la subiecte mai serioase și povești ale devenirii, ale călătoriilor inițiatice, ale luptei dintre bine și rău. Sunt lucruri periculoase în cărțile astea, răni, boli, trădări, moarte, dar și iubire, vindecare, împăcare, bunătate, umor, viață. Multe cărți de suflet, nici nu cred că mai e nevoie să spun asta.
Seria Cireșarii de Constantin Chiriță – O să încep cu cea mai „senină” serie dintre ele, pentru că, deși avem de-a face cu mult suspans și pericole reale (indivizi răuvoitori cu pistoale/ puști, șerpi veninoși etc.), în aceste povești nu moare nimeni.
Paranteză: Pe soțul meu nu-l încântă prea mult cărțile în care mor personaje, mai ales din cele principale și are o vorbă/ întrebare pe care mi-o aruncă în glumă deseori când citesc o carte și îi povestesc pe parcurs ce se întâmplă sau când, odată încheiată, decid că trebuie să o citească și el sau dimpotrivă, decid că nu mi-a plăcut: „Și, mor toți?”. Am încheiat paranteza.
Îmi amintesc că citeam cu voce tare împreună cu mama mea primul volum, Cavalerii florii de cireș, în timp ce eram la Brașov într-o vară printr-a patra (cred). Țin și acum minte cum m-au amuzat numele lui Pompilică și interacțiunile acestuia cu „Cireșarii”, un grup de liceeni deștepți, care au parte de vacanțe palpitante.
Mie mi-au plăcut cel mai mult primele două volume ale seriei, pe care le-am și recitit cel puțin o dată, Cavalerii florii de cireș și Castelul fetei în alb. În primul volum, Cireșarii pleacă într-o expediție de explorare a Peșterii Negre, formând două echipe, una în exterior, una în interiorul peșterii și au parte de niște aventuri neașteptate când descoperă că nu sunt singurii în peșteră, iar „intrușii” nu au intenții „științifice”.
În al doilea volum, Castelul fetei în alb, apare o colegă nouă de care se leagă misterul Castelului celor două cruci, iar Cireșarii se angajează în dezlegarea acestuia. Tic ia firul unei scrisori și joacă un rol important în această anchetă, Ursu și Lucia se luptă cu un șarpe veninos, iar misterul și suspansul persistă până la sfârșit.
Mai multe despre personaje și despre restul seriei am scris deja pe larg aici.
Seria Harry Potter de J.K. Rowling – Fac parte din generația celor care au crescut odată cu Harry și povestea lui, care de la an la an devenea mai complexă, mai întunecată și mai lungă. Ce a început cu o poveste palpitantă pe care am devorat-o în două zile prin clasa a VI-a (la recomandarea dirigintei de matematică, făcută la ședința cu părinții!), a devenit cu fiecare volum povestea unei lupte tot mai crâncene pe viață și pe moarte dintre Harry și temutul Cap-de-Mort (Voldemort). Acesta este firul roșu al seriei, care devine preocuparea principală mai pregnant în ultimele volume.
În primul volum Harry este un orfan de 11 ani care tocmai descoperă că este vrăjitor, deși familia mătușii sale i-a ascuns acest lucru. Harry primește invitația de a se înscrie la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii și de-aici… restul e istorie! Nu cred că mai are nimeni nevoie să povestesc despre ce este vorba, fiindcă mai toată lumea a văzut măcar filmele create pe baza acestei serii (citiți cărțile, vă rog, sunt infinit mai bune!). Iar celor care încă se feresc de ea, din cauza temei vrăjitoriei, le recomand să asculte discuția noastră din acest episod și să citească pledoaria din acest articol (care începe cu o lămurire necesară cu privire la magia în operele de ficțiune.)
Citat memorabil: „Cu toții avem înăuntrul nostru și lumină, și întuneric. Ce contează este de care parte alegem să acționăm. Asta arată cine suntem cu adevărat.”
Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien – În paralel cu Harry Potter (pentru că ultimele volume apăreau la distanță de câte un an între ele) am citit și această trilogie, iar, pentru mine, cu asta s-a cam încheiat interesul pentru literatura fantasy.
Îmi amintesc că am terminat primul volum cam pe când trebuia să apară al doilea film și m-am ambiționat să termin și celelalte volume astfel încât să fi citit cărțile până să văd filmele. Cred că doar pe ultimul l-am văzut la cinema, dar acum am colecția de DVD-uri și este unul dintre rarele cazuri în care îmi plac și cărțile, și adaptările pentru film, chiar dacă – evident – tot cărțile sunt mai bune. Nu poți surprinde toată complexitatea lumii lui Tolkien și poezia limbajului în câteva ore de film. Mi-am dat seama mai mult de asta atunci când am recitit trilogia, acum vreo 8 ani, de data aceasta în original. Literatura lui Tolkien nu are egal, cel puțin în ce am citit eu până acum.
Cred că este povestea care ilustrează magistral ce înseamnă să ai o misiune grea și nenumărate motive și ocazii de a renunța și, totuși, să nu o faci, ci să o duci la bun sfârșit cu mare sacrificiu de sine (și mult ajutor din partea unor prieteni loiali, căci, nu-i așa, ce-ar fi fost Frodo fără Sam?). Mai multe, din partea unora care au exprimat mai frumos impactul acestei cărți asupra lor, aici și aici.
Citat memorabil (din nou, e nedrept să aleg doar unul): „Credeam că [aventurile] sunt lucruri pe care semințiile minunate din basme le căutau cu lumânarea, pentru că și le doreau… Dar treburile nu stau tocmai așa în poveștile vrednice de luat în seamă și de ținut minte. Se pare că se pomeneau cu toții în belea de la bun început, așa le era așternut drumul, cum ziceți dumneavoastră. Dar cred că, la fel ca noi, au avut și ei o groază de ocazii să se întoarcă, numai că n-au făcut-o.”
ȘI (neapărat trebuia să includ din înțelepciunea lui Gandalf):
„Tot ce trebuie să facem este să decidem ce să facem cu timpul care ni s-a dat.”
PS: Bineînțeles că înainte ar fi indicat să citiți Hobbitul, dar nu e obligatoriu. Eu nu o citisem, iar în introducerea la primul volum există un rezumat al acesteia, așa că am citit-o mai târziu. Dar cred că ar fi fost mai palpitantă dacă o citeam înainte. După ce citisem deja trilogia, Hobbitul mi s-a părut un pic prea simplu.
Povestea fără sfârșit de Michael Ende – O carte clasică a literaturii pentru copii, dar nu numai, această poveste în poveste rămâne cu tine multă vreme după ce ai citit-o. Eu am citit-o foarte demult, dar țin minte cât de palpitantă și de profundă este. Bastian descoperă într-un anticariat o carte deosebită și, începând să o citească, ajunge părtaș poveștii din ea, intrând astfel pe tărâmul Fantázia, pe care se va dovedi că trebuie să-l salveze. O poveste în poveste despre puterea imaginației și nevoia existenței sale și despre aflarea propriei identități.
Citat memorabil: „Cine n-a citit niciodată pe ascuns sub plapumă la lumina unei lanterne de buzunar, fiindcă tata sau mama sau vreo altă persoană grijulie a stins lumina pe motivul bine intenţionat că acum trebuie să dormi, căci mâine te scoli devreme?”
Micuțele doamne de Louisa May Alcott – La fel ca în cazul lui Heidi, nu există o versiune integrală în limba română a acestei cărți (din câte știu eu, dacă mă înșel, vă rog să-mi semnalați!). Din păcate, edițiile în limba română de până acum nu cuprind decât prima parte din versiunea în engleză care a înglobat două cărți – cartea originală (1868), și continuarea cerută de public și apărută în 1869; cele două au apărut împreună cu titlul Little Women and Good Wives în 1871. Chiar și în engleză cele mai multe ediții cuprind doar prima parte, dar ecranizările se bazează pe ambele și asta cred că poate genera confuzie.
Dincolo de aceste detalii, aceasta este o minunăție de carte care abordează o paletă largă de experiențe de viață și subiecte, urmărind parcursul celor patru surori March, Meg, Jo, Beth și Amy, fiecare cu pasiunile și visurile ei: Meg cea feminină, preocupată să facă o impresie bună și să se mărite „bine”, care suferă după vremurile de prosperitate de altă dată ale familiei, când își permiteau mai multe; Jo cea băiețoasă și nestăpânită, scriitoare în devenire, gata mereu să compună o nouă piesă de jucat sau să scrie o poveste plină de suspans; Beth cea liniștită și iubitoare de casă și de familie, dar și de muzică și Amy, iubitoarea de frumos, artista în devenire.
Plănuiesc o recitire anul acesta, pentru că cea care a scris devoționalul după Anne de la Green Gables, Rachel Dodge, a scris și unul după Micuțele doamne și îmi încerc să fac rost de el și să-l citesc în paralel cu noua mea ediție minunată în engleză, în care scrisorile personajelor sunt redate cu scris caligrafic pe foi separate inserate în plicuri (este cea cu scris auriu pe cotor în poza de mai sus).
Citat memorabil: „Vreau să fac ceva grozav… ceva eroic sau minunat care nu va fi uitat după ce voi fi murit. Nu știu ce, dar caut să aflu și am de gând să vă uimesc pe toți într-o zi.”
Hoțul de cărți de Markus Zusak – Acest roman, deși e scris din perspectiva Morții, ne oferă adevărate lecții de Viață și despre ce înseamnă să trăiești cu demnitate într-o epocă în care de multe ori asta era tot ce-ți mai rămânea; despre ce înseamnă iubirea și sacrificiul, bunătatea și puterea cuvântului scris, puterea poveștilor. Nu cred ca mai are nevoie de prea multă prezentare, având în vedere că a și fost ecranizat (niciodată nu am experimentat o așa tăcere și nemișcare ca la terminarea proiecției acestui film la cinema!). Tema lecturii se întrepătrunde cu tema războiului, lectura devenind în același timp un act subversiv, dar și o cale de supraviețuire.
Citat memorabil: „Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârșit și la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanțe și tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite.”
Tobie Lolness de Timothée de Fombelle – Primul volum a apărut în limba română abia anul trecut și n-am mai putut de bucurie când am descoperit asta și a putut și soțul meu să-l citească! Eu citisem ambele volume ale poveștii în franceză, împrumutate de la Institutul francez și tare mult îmi doream să pot împărtăși această comoară de carte cu el (și cu alții care nu înțeleg franceza).
În această carte întâlnim un popor miniatural, ai cărui membri au doar câțiva milimetri, al cărui univers este un stejar. Tatăl lui Tobie a făcut o descoperire din cauza căreia va fi arestat și închis, iar Tobie va duce o viață de fugar până la sfârșitul celui de-al doilea volum. Multe teme se întrepătrund în aceste romane, apartenența, familia, iubirea, corupția, industrializarea, discriminarea, pe măsură ce Tobie descoperă că Stejarul și Oamenii Copacului nu sunt tot universul existent, ci doar o mică parte dintr-un univers mult mai vast.
Citat memorabil: „Singurul meu scop este să demonstrez că arborele este viu. Că seva este sângele său. Că noi suntem pasagerii acestei lumi vii.”
Oscar și Tanti Roz de Eric-Emmanuel Schmitt – Am citit pentru prima dată această carte în Librăria „Mihail Sadoveanu” de la Universitate. Apoi mi-am cumpărat-o în original din Franța în luna de miere și am recitit-o. Iar peste câțiva ani, am avut ocazia să i-o dau însuși autorului să mi-o semneze, atunci când a venit în România la o lansare în 2018. A fost cartea care mi-a făcut cunoștință cu unul dintre scriitorii mei preferați.
Ce înseamnă viața când ai zece ani și ești bolnav de leucemie? Când nu ți se oferă șansa să apuci să o trăiești? Sau poate că, de fapt, printr-un exercițiu de imaginație, ai putea să o trăiești pe repede-înainte. Asta este ceea ce-i propune Tanti Roz, infirmiera, lui Oscar, atunci când îi dă ideea de a-i scrie lui Dumnezeu câte o scrisoare în fiecare zi, imaginându-și că fiecare zi cuprinde 10 ani de viață.
Citat memorabil: „Mi-am dat seama că veniseși. Și că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: privește lumea în fiecare zi ca și cum ai vedea-o pentru întâia oară.”
Călătorie în timp în compania unui hamster de Ross Welford – Acesta este cel mai bun și mai convingător roman despre călătoria în timp pe care l-am citit vreodată și asta e tot ce trebuie să știți. Vă mai spun totuși și că nu e vorba doar despre călătoria în timp, ci și despre experiențele care ne fac să fim ceea ce suntem și consecințele alegerilor noastre care ne determină cursul vieții și care, odată modificate ne fac să… nu mai fim… noi? Citiți și aflați.
Citat memorabil: „Un obiect (sau o persoană) poate ocupa aceeași dimensiune din spațiu-timp DOAR O SINGURĂ DATĂ. […] Asta înseamnă că nu poți călători înapoi sau înainte către un anumit loc în timp și spațiu MAI MULT DE O SINGURĂ DATĂ.”
Inocenții de Ioana Pârvulescu – O carte pe care am mai recomandat-o aici, pe care nu o poți povesti, nici încadra într-un gen anume, dar care te unge pe suflet. Ana, care este cea mai mică dintr-un grup de frați și verișori din Brașovul comunist, află povești de familie mai vechi sau mai recente și descoperim astfel Brașovul interbelic, Brașovul mutilat de comuniști, și oamenii care îl populau, povești de viață mai vesele sau mai triste, scrise cu multă sensibilitate și frumusețe.
Citat memorabil: „Pe-atunci pentru mine casele aveau față. Față de om, vreau să zic. Așa le și desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori și ghivece cu flori roșii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului.”
Aici se încheie lista mea de 40 de cărți de citit ca să crești mare. Mi-a plăcut foarte mult să fac această selecție și să rememorez momente dragi din viața mea de cititor și sper să vă inspire și pe voi în alegerile voastre viitoare, fie pentru voi, fie pentru alții. Lectură plăcută!
PS: Partea I, partea a II-a, partea a III-a
CARTEA E O VIAȚĂ 