Pentru că tot am recomandat în lista de ieri Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt, m-am gândit să vă prezint azi această carte. Steinhardt a fost un intelectual, om de cultură, scriitor, publicist şi, mai târziu, călugăr ortodox, născut la Bucureşti în 1912 din părinţi evrei. El va petrece 5 ani în închisorile comuniste, devenind credincios şi fiind botezat în închisoarea Jilava în 1960. În 1980 va intra în viaţa monahală a mănăstirii Rohia din judeţul Maramureş şi moare nouă ani mai târziu în 1989.
Scris în perioada 1969-1971, la îndemnul lui Dinu Pillat, Jurnalul fericirii conţine rememorări ale unor evenimente ce acoperă perioada anilor 1928-1971. Acest jurnal va cunoaşte o istorie foarte palpitantă, din care multe elemente nu au fost elucidate nici până în ziua de azi. După mai multe confiscări de către Securitate şi rescrieri, Steinhardt nu apucă să-şi vadă Jurnalul tipărit, pentru că acesta va apărea pentru prima dată, într-o primă versiune, abia în 1990 la Editura Dacia. De atunci cartea a fost reeditată de nenumărate ori şi publicată chiar şi în alte limbi, ca spaniola sau maghiara. În arhivele Mănăstirii Rohia s-a găsit o versiune dactilografiată de 529 de pagini care diferă de varianta publicată până acum, în care intrările sunt ordonate altfel, există pasaje în plus sau în minus. Această variantă a fost publicată sub titlul Jurnalul fericrii – Manuscrisul de la Rohia în colecţia Seria de autor N. Steinhardt a editurii Polirom în 2012.
Eu vă prezint astăzi prima variantă, cea din 1971, aşa cum a fost publicată în 2008 de editura Polirom, reproducând textul apărut pentru prima dată în 1990 la editura Dacia.
Creion şi hârtie nici gând să fi avut în închisoare, mărturiseşte Steinhardt la începutul cărţii. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul“ acesta a fost ţinut cronologic; e scris aprés coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii.
Aşadar, jurnalul acoperă într-o ordine necronologică perioada anilor 1928-1971 şi cuprinde însemnări de tot felul: de când era tânăr la Paris sau Viena, dinainte de arestare, din timpul detenţiei, însemnări pe teme politice, literare şi mai ales teologice, discuţii din închisoare, experienţa convertirii şi a botezului, discuţii cu prieteni sau preoţi. De toate. Astfel că orice preferinţe aţi avea, sigur veţi găsi ceva pe gustul vostru şi cu siguranţă nu vă veţi plictisi. Şi acesta este şi avantajul unei notări necronologice – nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, despre ce mai urmează să citeşti şi asta îţi menţine mereu curiozitatea aprinsă. Iată ce mi-a plăcut mie cel mai mult:
- pasajele în care descrie atmosfera din închisoare, în care oameni de cultură, profesori etc. îi învăţau pe alţii ceea ce ştiau;
- descrierea convertirii şi a botezului său în închisoare: …părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în Numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh. […] Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
- următorul pasaj care mi-a rămas în minte până acum, la mai mult de un an şi jumătate de la lectura cărţii:
Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul imperiului roman, tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.
Iar următorul pasaj este o frumoasă sinteză a experienţei din închisoare, dar şi a Jurnalului:
Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt este plin de astfel de însemnări pline de miez. Mie mi-a plăcut foarte mult, şi deşi la început mi s-a părut un pic greu de citit, nu m-a deranjat dezordinea datărilor, ci dimpotrivă, mi-a plăcut să am elementul surprizei. Mi-a plăcut pentru că prezintă mărturia unui om care s-a întors la Hristos, a unui om schimbat de experienţa închisorii şi care era în acelaşi timp şi un mare erudit şi om de cultură. Aşa cum spunea şi el, Hristos nu ne spune nicăieri să fim proşti, ci dimpotrivă, şi este cumva trist că mulţi îi consideră pe creştini naivi sau creduli şi poate că pe undeva este şi vina noastră că suntem de multe ori superficiali poate în cunoştinţe sau în felul în care ne argumentăm credinţa. Cred că este un exemplu bun de urmat de către tineri şi aş zice că n-ar fi rău să fie o carte inclusă în bibliografia obligatorie din liceu. Aşadar, v-o recomand cu căldură tuturor celor cărora vă plac jurnalele, dar şi mărturiile celor care au trăit în timpul comunismului.
Episodul pe lung:
Episodul pe scurt:
Lasă un răspuns